Silviu Buimistru vine din Iași. Poți citi în Word aici:

Autograful

           Lansarea prevestea un mare succes. Publicul dădu năvală  pentru noua carte a lui Cătălin, scriitor și ziarist. Veniseră confrați din breasla urbană locală, jurnaliști hămesiți la propriu, convinși de ingratitudinea sorții alături de critici ghiftuiți, cu pensii speciale de pe la fostele sinecuri la stat. Apăru și telviziunea. Cameramanul îi fusese chiar coleg de liceu lui Cătălin, iar pe reporteriță, o cunoscuse, în intimitate. Fostă felaționistă publică, presta acum doar „în privat”, la adăpostul contractului matrimonial. Avea să iasă un interviu televizat de „nivel național”. Cocktail-ul, cu „potol” și băutură din belșug,  era „sponsorizat” de un distribuitor de ziare și patron de hotel, numit răutăcios din cauza înălțimii și-a obiceiurilor sale  – „Piticul porno”. Chiar mîncarea în sine trebuia să contribuie la succes; fără tradiționalele aperitive reci și calde înotînd în grăsime, fără foietaje aspre, se serveau numai fructe, „bruschette” asortate, pește și specialități de ciocolată. Amfitrionul decisese la băutură, ca în loc de excesivul și exorbitantul spumant de Champagne, invitații să primească virilul și accesibilul Prosecco italian. Cătălin, după prezentarea scurtă a editorului, ca și el om de cultură cu volume „la activ”, vându toate cărțile. Apoi dădu interviurile. Jurnalista de la TVR atacă frontal:

– Ascultă Cătălin, am și eu o nepoată săracă, n-a intrat la facultate la buget și n-are bani de „taxă”.  Muncește acum la o librărie și-nvață să intre la anul. Se-ntreține singură. Librăria este a editurii unde te-au publicat pe tine…

– Și unde m-au plătit cît au vrut ei… futu-le muma-n cur de bagabonți…

– Lasă asta acum, știu că ești cătrănit, o să-ți treacă, pleci în Franța, ai fost propus la premiu și n-o să mai vezi putreziciunea din România… Ce să-i faci suntem încă o țară de comuniști, toți vrem s-o ducem bine, dar să muncim ca pe vremea lui „tataia Nicu”…

– Și pe lângă faptul că nu munciți, tot voi spuneți: de ce nu se face, de ce nu se dă, de ce nu se construiește?, completă Cătălin.Care voi?

– Voi românii, își țuguie Cătălin buzele și-și trecu surplusul de salivă, într-un șervețel ascuns în palmă…

– Mă da’ ești cu curu-n sus și zău că n-ar trebui, ai avut o zi minunată.

– Hai că-mi dau cu curul jos, dacă vrei tu, spune-mi ce-ai de spus și nu mai  veni lîngă mine că mă „erectizez” în public

– Bine. Uite, pe scurt: nepoată-mea te știe doar din poze, alea de cînd erai tînăr și s-a îndrăgostit de tine și vrea o carte cu autograf…

– Se „joacă”…?

– Hai lasă-mă, n-are nici 20 de ani și tu ai aproape 50… Ești pedofil?

– Mai dă-te dracului de baborniță cu complexele tale împuțite, în Franța și-n Italia, vezi

perechi la care diferența mare de vârstă nu miră pe nimeni. Aici chiar sunteți comuniști împuțiți și îndobitociți de soartă.

– Îmi dai o carte sau nu, cu autograf? Este ziua ei și vreau să-i fac un cadou prețios… O cheamă Eliza… Hai scrie-i ceva frumos!

– Îți dau, numai s-o cumperi, eu nu mai am, mi-am consumat bună parte din dreptul de autor, o s-o ridici de la librărie direct, cu autograful meu …Cătălin chemă un librar cu o carte de-a lui, proaspăt ieșită de la tipar. Scrise un autograf impersonal. Avea s-o ridice gagica, după ce aveau s-o plătească… Cătălin termină interviul. Reportera nu plăti cartea și drept urmare n-o primi, deoarece nimeni nu era dispus să i-o plătească. Se depărtă bosumflată, cu cameramanul mițos și rufos, ca un cîine năpîrlit. Pe Cătălin îl durea mâna de câte autografe scrisese. Mai bău un pahar de prosecco și-o luă pe jos spre casă. Își aducea aminte de prima întîlnire cu fata de la TVR, cu vreo opt ani mai tînără decît el. O „agățase” pe stradă. Era o noapte de vară caldă și senină. Trecură prin dreptul Universității. Erau înfierbântați amîndoi. Cătălin o trase în întuneric, în spatele clădirii. O lipi cu spatele de unicul copac Ginko Biloba, apoi smulse hainele de pe ea și-o trânti goală, pe o rogojină murdară la intrarea de la centrala termică. Consumară actul pe rogojina de pănuși. „Pițienii” cum spunea Aura, ardeleancă, din Cluj, îi imprimau forme geometrice ciudate pe pielea tânără. Băuseră amândoi vodcă, ceea ce-i făcea să se miște lent. O posedă aproape o oră, trecînd-o prin metode inventate sau văzute pe internet, iar aproape de final o așeză cu fața-n jos și-i penetră posteriorul, de frica unei gravidități ocazionale. Își termină misiunea fiziologică și o-ntoarse din nou cu fața-n sus. Îi văzu pubisul chelbos, ornat cu urmele „pițienilor” din rogojină. Pe jumătate beat, Cătălin avu senzația că aduce a fagure. Se-apucă să-i sugă mierea. Ajunsă la apogeu, ventuza vintrală capitulă și corpul Aurei din eterul spasmodic se prăbuși moale, cu goliciunea-i străvezie, în praful și mizeria adunate de rogojină, la ușa centralei… Ajuns în fața blocului, intră în holul mic și strâmt. Apoi pătrunse în garsoniera lui confort II. Nu aprinse lumina. Se descălță doar. Se trânti într-un fotoliu. Ca un fulger îi trecu prin cap, că bine-ar fi s-o penetreze … pe Eliza… Adormi.

După ce ecourile se estompaseră, lumea dădu uitării, definitiv, lansarea de carte. Cătălin îi dăduse Elizei un autograf, dar nu și cartea… O căută peste cîteva zile la librărie. Nu era, nu mai lucra acolo și nu știa nimeni de ea. Din întâmplare îi descoperi numele pe un site de matrimoniale și sex. O contactă la telefonul de pe ecran. Răspunse o voce plăcută. Intră direct în subiect:- Ascultă Eliza, vreau să ne vedem și să ne-o tragem…

– Normal sau cu perversiuni?

– Cum preferi?

– Depinde cîți bani ai…

– 200 de RON…

– Atunci normal. Vino la ora 5, în Strada Parcului, nr 1, parter. Să nu-mi creezi probleme, cu golani, pești sau de-astea…

Cătălin se uită la ceas. Mai avea o oră. Avea s-o întâlnească pe Eliza și să-și vadă cartea cu autograful dat uneia … deja cunoscute. Nimeri ușor și sună. Deschise o brunetă deosebit de frumoasă, cu pielea albă și părul strîns într-o coadă. Avea un halat albastru sub care i se ghicea goliciunea. Cătălin părea emoționat, încurcat de ineditul situației. Parcă era un adolescent la prima întîlnire… Inima-i bătea cu putere și respirația-i era sacadată…

– Hai intră… rosti șoptit fata, îl trase înăuntru și-nchise ușa în urma lui.

– Eliza… tu ești atît de … diafană, cum … te prostituezi?

– Ba bine că nu. Nu primesc nimic pe gratis și atunci încerc și eu să rup din „masa monetară” cît mai mult. Sunt studentă la sociologie, n-am intrat la buget și trebuie să plătesc taxă. Ai mei nu știu de facultate, ci dor că lucrez la o editură. Tu nu le știi  pe astea, unde trăiești?

– În Franța…

– Eheee, încă ești naiv, francezii sunt socialiști degenerați, să știi… La Sorbona încă se studiază marxismul, iar tîmpiții de francezi vor numai drepturi și benzină ieftină. Ies din case și fac scandal cu vestele lor galbene împuțite… Românii, de-aici, mai tâmpiți, îi admiră chiar și sunt încântați de haosul de acolo. Dă-i dracului de cretini, or să se prăbușească mîine poimîine sub emigrația chineză sau africană și n-or să mai aibă alternative. Democrația și capitalismul merg împreună, dar pe străzi paralele…

– ……?

– Dă banii!

Îi  întinse banii. Eliza-i luă și-i îndesă în buzunarul halatului albastru. Cătălin pînă să cadă cu privirea pe ea, și-o roti în încăpere și văzu rafturile tixite de cărți. Acopereau pereții strîmți ai garsonierei. Ce faci cu ele? Și arătă cu capul spre maculatura murală.

– Le citesc, vreau la un anume moment să-mi dau doctoratul… „ Dedublare și perversitate – apanajele  individului modern ”… 

Cătălin trase o carte și văzu autograful autorului, pentru Eliza.

– Sunt toate cu autograf?

– Da. Majoritatea, mi le procură mătușă-mea,  reporter la TVR. Merge la lansări și le ia gratis. Cu unii se regulează, cu alții nu, dar le ia cărțile. Ea nu le citește că-i retardată. Motivează că n-are timp și mi le dă mie, s-o mai las uneori cu cîte-un boșorog avut, o oră, două, în garsonieră

– A fost lansată ieri o carte … au vuit televiziunile, încercă voalat Cătălin să aducă discuția către cartea lui.

– Daaa, știu. A fost și mătușă-mea acolo, dar autorul a pus-o să plătească, mai mult, i-a spus să trec eu să iau cartea din librărie și s-o plătesc eu… Și-a găsit proasta… Ce dacă-i bun și are succes, într-o bună zi n-o să mai aibă…

– Și ce, o să ai tu? Ești cumva și scriitoare?

– Mai știi?, mustăci Eliza…Dezbracă-te și-așteaptă, nu mai hlepăi prostii că n-avem timp. Deveni serioasă și rece. Trecu în baie să se pregătească.   

Cătălin simțea că se-nvîrte camera cu el, valuri grele de greață îl izbiră neașteptat, aproape să-l trîntească la podea. Ieși în grabă, împleticindu-se. Nici nu mai închise ușa în urma lui. Mergea greu, încovoiat, ca un bețiv. Se opri lîngă un tei, pe trotuar. Vomă îndelung și se răcori. O grăsancă trăgînd un pudel venea spre el. Ridică privirea golită. Avea părul în dezordine și vomă pe la gură. Femeia se sperie și făcu stînga-împrejur, depărtîndu-se în grabă. Cătălin găsi un șervețel mototolit în buzunar, parțial folosit și se șterse de vomă. Îl aruncă fără jenă în iarbă… Îi sună telefonul mobil. Văzu numele pe display. Era un amic, Victor, scriitor mărunt, cu talent nativ, pe care și-l „irosea” în activități mai profitabile.

– Salut Cătălin… Ce faci, omule… dormeai? Te sun de-o oră și nu răspunzi. Iartă-mă, n-am putut veni la lansare, eram în New York, am avut niște treburi…

– Ce treburi, Victore?

– Eh, sunt treburi pe care le fac, le fac de mult, le fac bine și trebuie să le fac, băi Cătăline! Dar, hai să-ți spun una tare ! Am intrat în prima librărie, de la aeroport, să-ți cumpăr cartea. Am avut noroc. Mai era doar una singură, n-o luase nimeni pentru că… avea autograf… Ha, ha!… Pentru o gagică Eliza. Am cumpărat-o eu, maestre… Cea mai tare fază…

– Ce mizerie, ce oameni ingrați, Victore!… Doamne ferește nu-mi vine să cred… m-a rugat cineva, o curvă proastă și mazacă de la televiziune … eu, naiv, i-am dat autograful, să nu spună că sunt încrezut… Ce oameni… Mizerie umană… nu alta…

– Cătălin, ai regulat-o măcar?

– Ce să regulez? Nu ți-am spus că nici măcar n-o cunosc…

– Lasă c-o s-o regulez eu. Ai văzut-o pe Facebook? E tare dom’le, focoasă și proaspătă, presupun că practică amorul mercenar.

– Dar cartea? N-am cum să-ți mai dau autograf…

– Cum să nu, abia aștept! Îmi dai pe verso și să fii sigur că nu va mai ajunge la altcineva, poate doar la moștenitorii mei. Abia aștept s-o citesc. Nu mai fi supărat, maestre, cum să fii supărat pentru așa ceva, dacă oamenii n-ar fi cum sunt, tu ce-ai mai scrie…?

– Silvius Buimistru