Adelina Iancu vine din Buzău. Poți citi lucrarea ei și aici:

Undița invizibilă

A numărat orele, minutele, secundele. Stătea la geam numărând timpul, dându-i o valoare, în timp ce privea la strada aproape goală, pustiită de rafalele de ploaie reci si tumultoase de vară.

Atunci când ceasul măsurătorii sale a ajuns la o oră și cinsprezece minute, lângă rama dreaptă a ferestrei au apărut, stingher, doi băieți. Nimic din aspectul lor nu atrăgea atenția privitorilor însă ea, având statutul de observator de la înălțime, a fost atrasă de mersul lor grăbit, cu capetele plecate și ascunse sub glugi, de mișcările lor parcă atent calculate pentru a nu ieși în evidență. Îi urmărea cu o curiozitate crescândă cum traversau strada, Teniși Albi asigurându-se din toate direcțiile, iar Geacă Neagră uitându-se constant în spate. Așa s-a hotărât să îi numească fiind singura deosebire pe care a putut-o găsi de la acea distanță. De fapt, a trebuit să îi numească, așa a simțit încă de când au apărut în dreptul ramei geamului. O legătură invizibilă, ca firul unei undițe o trăgea către cei doi. Ea era pescarul iar ei prada necunoscută care trăgea de fir și odată cu el trăgeau și de privirea ei, făcând-o să le urmărească fiecare mișcare.

Au traversat strada aproape în fugă, fără a mai ține cont de balțile din drum, stropind în dreapta și în stânga asfaltul deja ud. Așa au ajuns pe partea cealaltă a străzii, acolo unde, de la etajul cinci al unui bloc ce ar fi putut fi descris ca fiind rustic în secolul trecut, în spatele unei ferestre din dreptul unui tei, ea îi urmărea cu privirea.

S-au strecurat la adăpostul magazinului din colțul drept al ferestrei scuturându-și gecile de apă. Geacă Neagră a verificat din nou trotuarul din fața în timp ce Teniși Albi a dus mâna la piept pipăind cu grijă fâșul gecii.

Când ploaia a început să se întețească cei doi și-au continuat drumul de-alungul străzii, către colțul stâng al ferestrei, mergând cât mai aproape de zidul clădirilor și trăgând de undița privirii odată cu ei.

Și atunci, la o oră și douăzeci și cinci de minute, Geacă Neagră și Teniși Albi au dispărut pentru treizeci de secunde sub fereastră. Părea că firul nu mai trage, că prada a scăpat și s-a pierdut în ploaia torențială. Și atunci a simțit un fior de panică, aproape imperceptibil la început dar care creștea cu fiecare secundă până când, îngrijorată, și-a lipit fața de geam, cât mai aproape de marginea dreaptă de sus, astfel încât orizontul său să cuprindă cât mai mult din clădirile de sub fereastră.

Și l-a vazut.

Mergea încet, legănat, cu mâinile vârâte în buzunare și șapca trasă peste ochi, parcă special pentru a nu atrage atenția. S-a uitat scurt în spate și a dispărut după colțul din stânga. Atât. Atât a apucat să vadă din prezența acelui om firav. Părea cuprins de boală și periculos în același timp. Dar cum ar putea cineva cu statura sa să devină periculos? Și totuși a simțit schimbarea din atmosferă. Ploaia parcă era mai rece, aerul mai întunecat iar numărătoarea s-a oprit.

Pentru cât timp?

Câteva secunde? Zece, douăzeci? Știa că rămăsese la o oră, douăzeci și cinci de minute si treizeci de secunde. Să fi trecut un minut? Două? Mai mult?

Știa că ceva s-a schimbat, că numărătoarea inițială nu mai avea sens. Și atunci i-a văzut. Geacă Neagră și Teniși Albi au reapărut în câmpul său vizual. Dar acum se grăbeau și mai tare. Ceva din mersul lor trăda o agitație internă ca și cum graba din mișcări se răsfrângea și în gândire. Păreau orbiți și vigilenți deopotrivă, strâns legați unul de altul.

Atunci timpul a început iar să curgă.

Una, doua, trei secunde, la secunda opt, în loc să traverseze strada au continuat să meargă spre colțul drept al ferestrei până când l-au depășit iar firul undiței s-a rupt.

Așa a continuat să trecă timpul, urmărindu-i de la etajul cinci, din spatele crengilor de tei. La început îi vedea traversând grăbiți strada, mereu precauți, o dată, de două ori pe săptămână, apoi din ce în ce mai des, până ce a devenit un ritual. Uneori zărea silueta bărbatului firav cu mersul legănat. De obicei însă nu vedea pe nimeni.

După câteva luni Teniși Albi nu a mai apărut. Pentru un timp a crezut că a fost doar o întâmplare. Că poate s-au certat sau a fost ocupat. Însă după aproape o săptămână de absență a înțeles că ceva mult mai serios s-a întâmplat și, probabil, el nu avea să se mai strecoare sub fereastra sa.

Acum întreaga atenție îi era țintită asupra lui Geacă Neagră. Deși este greu de spus de la așa o înălțime, ceva era schimbat. Nu putea spune exact ce a făcut-o să ajungă la această concluzie. A pune degetul pe un răspuns finit atunci când vine vorba de comportamentul unui om, fără a-i cunoaște trăirile, fără a-i asculta povestea sau fără a-l privi în ochi este ca și cum ai arunca plasa într-un ocean convins că vei prinde peștele de aur din prima. Însă știa. O putea simți în toată ființa sa, în frunzele tremurânde ale teiului, în mersul lui legănat, ușor șchiopătat, în hainele care îi atârnau pe umerii scorojiți, în pasul său ușor și în urmele de pe asfalt. Ființa sa părea din ce în ce mai invizibilă sub greutatea unei poveri numai de el știute. Pe cât de ușor părea, pe atât de grele îi erau urmele lăsate sub fereastră.

Și apoi, după șase luni de pândă a dispărut și Geacă Neagră.

Răbdătoare l-a așteptat, cu scaunul așezat în fața ferestrei, de la primele raze de soare și până la cele douăsprezece bătăi ale nopții. Ca un pescar cu experiență știa că prada are nevoie de timp pentru a recâștiga încrederea și a se întoarce la siguranța de dinainte. Dar săptămânile treceau și el nu mai apărea. Începuse să îi simtă lipsa. Tânjea să îi revadă conturul încadrat în rama ferestrei sale.

Odată aproape a vrut să deschidă geamul, să caute firul între crengile teiului. Poate s-a încurcat printre frunze, ascuns de privirea sa. Dar atunci ascunzătoarea sa avea să fie descoperită și era sigură că așa și-ar fi pierdut și ultima șansă de a-l mai revedea.

Cu fruntea lipită de sticlă și cu privirea aplecată l-a așteptat. Știa că o să revină, altfel și-ar fi oprit numărătoarea.

Și a avut dreptate.

Într-o dimineață de toamnă târzie l-a găsit chiar lângă teiul său. Stătea pe jos, cu spatele rezemat de copac și cu trupul învelit într-o pătură cârpită. Stând așa, cu privirea în gol, cu trupul mic și strâns între faldurile păturii părea că visează. Nu mai era de mult înlănțuit de carnea putredă, de oasele măcinate de frig și oboseală. Cu ochii minții putea vedea ceea ce îi fusese refuzat, viitorul pe care nu a putut să îl atingă până acum, visurile ce nu i-au fost spulberate. Numai câte o tresărire la adierea vântului mai amintea de viața de sub geaca sa neagră.

Dar nu conta. Acum îl putea urmări. Asta era cel mai important. Acum erau doar ei doi și teiul desfrunzit. Îi admira fragilitatea, privirea goală, statornicia si curajul. Oamenii treceau pe lângă el, dar ei nu îl mai vedeau, Geacă Neagră era prea departe de lumea lor, de falsa si stabila realitate, cu crudele sale așteptări și pretenții. Nu, el a trecut de mult de ostracizări, de critici și polemici, a învățat să devină imun la o societate care nu l-a dorit. A învățat să fie liber într-o lume și un trup care îl limitau.

Spre seară a început să ningă. Încet, încet, crengile teiului s-au acoperit de zăpadă.

Geacă Neagră stătea între tei și geamul său, înfofolit cu pătura până la ochi. Privea cu jind la zborul lin al fulgilor, fiecare cu drumul său spre pământ, mânați numai de greutatea lor.

Ea îl privea din spatele geamului, cu undița amuțită, parcă și ea înghețată. Când numărătoarea a ajuns la șase luni, șase zile și cinci ore fulgii de zăpadă au început să curgă în sens invers fără a mai ține cont de regulile lumești.

Atunci firul undiței s-a rupt și i-a putut vedea sufletul purtat de vânt cum dansa printre fulgi, liber, așa cum a visat atâta timp. Plutea precum o pană, și odată cu el se roteau și fulgii. Îi putea vedea valsând în lumina stâlpilor de pe trotuar, pulsând la adierea vântului.

L-a urmărit pentru o vreme până când a dispărut din fereastra sa, iar apoi totul a amuțit.

S-a terminat.

Prada a scăpat.

Nu a rămas decât o carcasă goală și ciolănoasă în urma sa.

Acum putea să se culce. Trebuia să se odihnească. Toată acea vânătoare o obosise cumplit.

S-a bagat în patul moale și cald, a stins lampa și și-a tras pledul peste cap.

A doua zi și-a întins din nou undițele. Avea nevoie de o nouă victimă, altfel cum ar fi reușit să trăiască? Viața ar fi fost plictisitoare în camera sa de la etajul cinci.

Prin ușa de la intrare, de pe holul blocului, s-au auzit niște șoapte „Nu au găsit decât niște seringi în buzunare.”. „Săracul, ce fel de familie o fi avut? Altfel nu ajungea așa…”. „Copiii din ziua de azi au prea multă libertate…”.

Oare despre ce vorbeau? Ce se întâmplase cu o noapte in urmă?

„Ah, nu contează. Trebuie să găsesc o nouă pradă.”