Daria Mateș vine din Com. Horea, Jud. Alba. Ea este îndrumată de Prof. Andra Claudia Popa. Poți citi lucrarea și aici:

Crepuscul …

Amelia se afla la bunicii ei. Urma să își petreacă întreaga vară la ei, iar vara la bunicii ei se traducea prin natură și copilărie. Însă pentru moment, era obligată să stea în sufrageria sugrumată de lucruri vechi pe care în general bătrânii le păstrează (fără vreun scop anume) și să asculte bârfele babelor pe care bunica le chemase la o cafea. Când era mică, Amelia ar fi ascultat la ușă istorisirile bătrânelor, deoarece nu era binevenită printre ele din cauza vârstei. „Discriminare de vârstă!” își spunea pe atunci fata. Însă adolescența aduce multe schimbări, asta ar explica ochii plictisiți pe care chipul fetei îi afișa în mod total neelegant. Însă din momentul în care subiectul discuției a devenit arta, privirea ei a scăpărat flăcări de extaz:

– Biata de ea, a înnebunit de-a binelea! Și când te gândești ce frumos picta și ce succes avea! Deunăzi am văzut-o pe femeia aia plimbând un căruț. Mi-am făcut curaj și m-am apropiat puțin și ce mi-a fost dat să văd? În căruț ducea o păpușă hidoasă a cărei frunte o mângâia și șoptea Dumnezeu știe ce! Spunând asta, bătrâna ale cărei mâini tremurau haotic, își făcu cruce.

– Dar să vezi că încă mai pictează! Îi ținu isonul o altă bătrână, ce părea revoltată până în măduva oaselor. În toată luna vine la magazinul fiului meu, cumpără vopsea și pânză și mereu vine arătând de parcă tocmai s-a întors de la război! Aoleu, tocmai mi-am amintit! Voi ați văzut că și-a vopsit pereții casei în vișiniu? Ce nebunie! Tipic ei!

– Draga mea, la ce te aștepți de la ea? Iarna trecută au trecut niște copii pe la dânsa cu colinda și când zăluda le-a deschis ușa, au văzut niște tablouri de-a dreptul înfiorătoare! Bieții de ei au avut coșmaruri zile întregi! Bătrâna sorbi zgomotos din ceașcă și continuă pe un ton relaxat și categoric: Lucrarea diavolului, bineînțeles!

Discuția a continuat tot așa, ațâțând curiozitatea Ameliei, a cărei pasiunea pentru tot ce însemna artă era ca o a doua natură. Poate curiozitatea a ucis pisica, dar niciodată copilul sau mai bine zis, nu în povestea asta. Astfel că, după ce ședința babelor s-a încheiat, fata s-a urcat pe bicicletă și a pedalat iute ca fulgerul spre casa vișinie. Bunica a privit-o plecând, fără să o întrebe încotro se îndreaptă. Într-una din zilele ce vor urma, Amelia va analiza cele întâmplate, își va da seama că bunica ei a adus-o intenționat în discuție pe proprietara casei vișinii.

În scurt timp adolescenta a ajuns în fața casei presupusei nebune. Era enormă, de un vișiniu închis fascinant, cuprinsă într-o îmbrățișare de către iedera ce părea că voia să o înghită, însă doar pentru a o proteja de simpla existență în lumea reală. Copacii din jurul curții o judecau pe fată fără vreun motiv anume, iar geamurile erau așa întunecate încât păreau vopsite în negru. Zici că lumina soarelui uitase de acel loc, de acea locuință.

Deschizând încet poarta, fetei i se păru că observă o umbră la unul dintre geamuri, apoi ușa se deschise brusc, în prag apărând o femeie la vreo treizeci de ani, îmbrăcată în culori închise. Ochii ei enormi și albaștri o priveau pe Amelia parcă până în adâncul sufletului și, nu mint, parcă și pe mine, iar eu nici măcar nu eram acolo. Bine, cel puțin nu fizic.

– Pot să te ajut cu ceva? Întrebă cu prudență și neîncredere femeia ce părea destul de drăguță.

– Bună ziua! Îmi cer scuze dacă vă deranjez, zise fata, apropiindu-se optimistă de străină și încercând să găsească niște minciuni pe ultima sută de metri. Mă numesc Amelia și am venit deoarece am de făcut un proiect pentru școală despre…Ceva ce ne place. Iar eu iubesc arta! Așa că am venit să vă rog să mă ajutați, vorbindu-mi despre tot ce înseamnă artă, deoarece mi s-a spus că sunteți o mare artistă!

Femeia o privi deloc impresionată și spuse:

– Nu trebuie să minți, știu deja că nimeni de prin locurile astea nu ți-ar spune ceva de bine despre mine. Dar fie! Intră!

Acestea fiind spuse, cucoana intră brusc în casă, iar Amelia se fâstâci puțin, aruncă o ultimă privire cerului și intră șovăitoare în întunericul ca de smoală.

– Te rog, închide ușa! Nu suport lumina! răsări la urechile ei vocea nebunei.

„Observ” își spuse în gând fata și începu să se întrebe dacă făcuse o alegere bună. La urma urmei, încă mai era timp să o zbughească pe ușă, țipându-i femeii că nu era în toate mințile, însă chiar atunci o lumină slabă se aprinse și observă unul dintre tablouri: o doamnă cu cap de șoim, îmbrăcată elegant, pieptăna o fetiță ce privea fascinată în oglinda în care nu-și vedea reflexia. În nuanțe întunecate era pictat tabloul, creând o atmosferă magică de visare. Mai mult uimită decât speriată, fata privi pe holul întunecat, luminat de un singur candelabru vechi ce răspândea acea lumină difuză. Peste tot erau picturi cu animale ce păreau să fii luat locul oamenilor, animale îmbrăcate luxos, cântau, dansau ori pur și simplu pozau pentru tablou, de parcă ar fi fost ceva regi sau regine și cine știe, poate chiar erau în acea lume cuceritoare unde doar o fetiță se arăta în puține imagini.

– Știu că poate tablourile astea arată fără sens pentru tine, dar sunt una dintre realitățile pe care le-am creat cu mult drag! Mereu am fost de părere că un artist adevărat trebuie să fie în căutarea a ceva ce nu a existat niciodată.

Amelia o asculta cu atenție în timp ce privea cu fascinație un tablou în care o pisică îmbrăcată precum o regină cânta la o vioară sub cerul înstelat, în jurul ei dansând grațios fluturi albaștri.

– Dumneavoastră lucrați cu suprarealismul sau realismul magic? Chiar nu reușesc să îmi dau seama!

– Nici nu trebuie să îți dai seama! Arta e precum viața. Nu trebuie să o înțelegi întru totul, ci doar să o trăiești.

– Bine punctat, însă de unde vă vin ideile astea?

– Singurătatea e arhitectul ideilor bune, iar când ești diferit ești condamnat la singurătate. Dar nu mă plâng! Oamenii pot fi foarte groaznici uneori! I-am auzit de multe ori spunând că sunt nebună ori bețivă, dar uite dovada că nu sunt,  și spunând acestea, arătă mândră toate picturile de pe pereți. Dacă aș fi fost beată, aș fi ieșit din contur când pictam, iar dacă eram nebună, aș fi băut vopseaua. Însă odată ce ai fost declarat nebun, o să îți prindă bine toată viața! zise și îi făcu cu ochiul fetei. Oricum, de-ar fi să ardă lumea toată, aș ajuta la stingerea ei cu o sticlă plină cu benzină. Nici eu nu-i consider prea normali pe ceilalți. Oamenii iubesc iluziile pe care le creează.

– Totuși nu vă omoară izolarea asta? Infinitul fericirii, când ai o ureche care să te asculte și un suflet care să te înțeleagă, e de neprețuit!

Femeia o privi netrădând nicio emoție, dar Amelia simți că în spatele acelei stări se aflau niște valuri agitate și înfricoșătoare.

– Nu sunt singură atâta timp cât am pensula și culorile… Am citit undeva că primul organ care se descompune după moarte e creierul și ultimul e inima. Dovada clară că pasiunea e ultima care va muri în mine, chiar și după ce o să ajung în cer și în pământ. Cel mai important e însă că o am pe fiica mea lângă mine! Uneori o pictez, ea e fetița pe care ai văzut-o în unele tablouri. Ochii îi străluciră și Amelia nu-și putu da seama dacă era din cauza lacrimilor sau fericirii. Vrei să o cunoști?

Fata dădu din cap puțin neliniștită și dânsa îi făcu semn să o urmeze până în curtea din spatele casei. În drumu lor spre ușă, observă un tablou ce înfățișa un leagăn în flăcări, în jurul lui aflându-se gândaci, șerpi și alte creaturi pe care Amelia nu le-a putut identifica. Ce era mai interesant era că acesta era singurul pictat doar în nuanțe de roșu și îi crea o stare de neliniște.

Ajunsă în curte, fu șocată de lumina care îmbălsăma împrejurimile. În jurul ei erau peste tot flori artificiale și jucări noi pentru copii, imagini ce în mod inexplicabil îi creau greață și parcă fiecare în parte suspina: „Nu mai pot să suport toate ce se întâmplă aici!”. Atunci, cucoana a apărut ținând în brațe o păpușă galbenă ca ceara, cu ochii de plastic veșnic holbați spre nicăieri, de parcă suferea după șocul întoarcerii din infern și fără vreun motiv rațional, fata se gândi ca prin ceață că în viața ei nu văzuse un obiect mai mort. Doamna zâmbea nebunește și rostogolită în haos îi părea înțelegerea, în negura ce îi tulbura privirea.

– Ea e fetița mea! Vrei să o ții în brațe?

Privindu-i chipul tâmp, Amelia simțea o adâncă irealitate revărsându-se peste ea – prin ea. „Femeia asta chiar n-are toate țiglele pe casă!”, își spuse, apoi își auzi propria voce agitată:

– Cred că trebuie să plec acum, în curând o să se înnopteze! La revedere!

Acestea fiind spuse, o luă la fugă sărind direct gardul și în secunda în care a pus piciorul pe pământ a simțit că în urmă cu câteva minute fusese la un pas de înec. Și-a recuperat bicicleta și a pornit spre casă, având impresia că se afla pe aripile unui înger. Când s-a văzut în fața casei bunicii, a început să aibă remușcări.

Chiar lângă casă, la o masă, stătea vărul ei enervant care se pregătea deja de medicină. Andrei, trup și hrană sieși, își rodea unghiile privind spre nicăieri, înconjurat de cărți și caiete. Tresări când o văzu pe Amelia.

– Unde ai fost? Arăți groaznic!

– Am fost să duc gunoiul, trebuia să iau și părerea ta.

– Nu vorbi așa cu mine, e foarte stresant să fii la medicină! Știi cum doarme un doctor? Exact, nu doarme! Dar serios, ai fost la nebuna aia? Bunica așa a zis.

– Mda… aprobă fata și se îndreptă spre intrarea în locuință.

– Biata de ea! Firește, nu i-a fost ușor să își piardă fata, apoi să o părăsească soțul.

– Stai, ce? Cine? Cum? Ciripește!

– Păi, acum un an cred, cică își lăsase fetița în leagănul din spatele casei și ea s-a dus să facă curățenie prin casă sau ceva! Între timp, fiică-sa a căzut din leagăn, lovindu-se la cap și fiindcă avea doar câteva luni, doctorii nu au mai putut face nimic. Soțul nebunei a venit acasă, și-a găsit fata într-o baltă de sânge și fără să stea pe gânduri sau să își găsească nevasta, a luat fata și a dus-o la spital unde a și murit, departe de maică-sa. Cică ea a împietrit când a ieșit în sfârșit afară și a găsit o baltă de sânge și nici urmă de fata ei. A rămas așa câteva ore bune. Repet, biata de ea! Nici măcar nu a apucat să își ia rămas bun de la copilul ei.

Amelia simți cum i se aprinde beculețul și fără să îl mai bage în seamă pe văru-so care o întreba unde mai pleacă acum, sări pe bicicletă și se întoarse în locul de unde plecase, în cel mai scurt timp.

O găsi pe nebună în spatele casei, privind păpușa ce se afla într-un leagăn cam mare pentru ea. Fata își dori să își tragă o palmă, deoarece nu văzuse până atunci ditamai leagănul. Femeia întoarse capul și îi aruncă o privire de nepătruns, în timp ce mângâia un trandafir din plastic. Amelia arătă întrebătoare cu privirea spre trandafir, iar nebuna îi răspunse:

– Îmi plac trandafirii din plastic. Cei reali se ofilesc și tu rămâi cu spinii.

Fata se așeză lângă ea pe niște trepte, fără să spună nimic, dar mintea îi șopti, parcă fiindu-i teamă că, dacă nu șoptește, femeia o va auzi: „Încearcă să repare trecutul, dar e tontalizată”. În fața lor copacii păreau să fi lăsat loc liber cerului care se întindea mândru, conștient parcă de propriul farmec, iar în dreapta lor era leagănul care pentru Amelia semăna mai degrabă cu o ghilotină.

– Aștept să se arate crepusculul. E deosebit, îmi place să îl privesc! rupse nebuna tăcerea ce se așternuse din nou. Momentele acelea superbe dinainte ca totul să se întunece…

– Poți să îmi aduci un pahar cu apă, te rog? o întrerupse fata, iar nebuna se ridică și intră în casă.

Când se auzi ușa închizându-se, Amelia se ridică și se îndreptă cu pași mari și siguri spre leagăn, în timp ce inima i se zbătea în piept precum o pasăre ce încearcă în zadar să iasă din colivie…Simțea că o să comită o crimă. Parcă vântul se oprise, frunzele nu mai sporovăiau în copaci, păsările nu mai cântau serenade pentru cer, iar greierii amuțiră. Parcă toți își țineau respirația, inclusiv Amelia care luă păpușa, cutremurându-se când simți plasticul rece și neprietenos. O aruncă pe jos, apoi începu să strige și natura păru că își recapătă suflarea. Femeia ieși din casă, scăpă paharul din mână și fugi spre leagăn. Luă păpușa în brațe și parcă pentru prima oară după mult timp, plânse. Lacrimile ce sunt înghițite se transformă în otravă și ard încet inima, iar inima distrusă de foc e izvor de durere și cenușă. Acum lacrimile sărate spărseseră, în sfârșit, ferestrele ochilor și aproape că puteam să văd cioburile. În ea dorul și descurajarea înviară, realiză că iluzia îi fu distrusă și acum realitatea o amenința cu sabia ascuțită a regretelor și a amintirilor. Două emoții ce împreună omoară fără milă.

– Trebuie să o ajut! Să o duc la spital! E doar vina mea!

– Nu, uită-te la ea, nu mai poate fi salvată! Ascultă-mă, i-a sosit crepusculul și imediat totul se va întuneca! Mai bine ia-ți rămas-bun de la ea și nu te mai învinui, e greu să fii fericită când cineva te acuză întruna și se poartă urât cu tine! Vreau să știi că te admir, fiindcă m-ai învățat despre arta supraviețuirii!

După multe războaie sufletești, astfel, o mamă a reușit să își ia adio de la copilul ei pentru a putea merge înainte, în timp ce crepusculul ce era deasupra lor, era dezmierdat de mângâierea dulce a puținilor nori cenușii, ca de bumbac…