To read the creation of Cosmin-Constantin Teletin, request a translation by clicking the „Translate” button.
Cosmin-Constantin Teletin participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Bacău, Jud. Bacău, Romania și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Aruncat in gol
Vanitatea ființei este un termen teoretic mult prea vag pentru a putea fi definit. Însa, pe lângă simbolistica spirituală atribuită acestui concept în literatură de-a lungul timpului, poate fi discutat inclusiv la nivel teoretic.
Lăsând manifestările psihotice pentru altă discuție ulterioară unei, sper eu, viitoare întrevederi, drag cititor...nu. Nu-i voi parafraza nici pe Freud si nici pe Cărtărescu. Este o discuție liberă in fond și la urma urmei, deci formalitatea poate ieși din context, mai ales că scrupulele n-au făcut parte prea des din repertoriul meu. O să mă adresez de aici înainte cu omule. Deși poate părea un termen jargonic și lipsit de feblețe, îl aleg întocmai pentru că este subiectul central al expunerii mele.
Pe lângă ansamblul biologic pe care îl constituie, omul posedă un psihic, un suflet, o gândire vulnerabilă si puternic influențată de sentimente .
Vanitatea fiecărui individ există și din păcate nu putem face nimic pentru a o distruge. Momentele de goliciune, clipele moarte de gândire au existat din totdeauna si vor continua să existe. Însă, ce putem face este să le acceptăm. Prin acceptarea propriei condiții ne inaugurăm practic o potecă spre ascensiune. Caracterizat de Jung drept arhetipul umbrei, în fiecare dintre noi există câte o parte malefică la care ne raportăm involuntar aproape zilnic. Însă, mulți nici nu o cunosc, si cei care ajung să o descopere au o reținere de a nu o exploata, printre care, mă număr,la rându-mi. Dar pentru a atinge absolutul, fericirea propriu-zisă, este necesară acceptarea propriei părți malefice și chiar dezvoltarea ei, căci poate duce la urmări pozitive dacă este controlată balanțat, chiar...în procesul creației. Poate amalgamul de termeni te-au făcut să fii sceptic, însă dă-mi voie, omule, să- ți exemplific totul printr-o bine asteptată, istorisire.
[...]
Într-un ticăit anost aferent molcomilor pași, eram martor la scena funerară a Cișmigiului, fondată de muzicalitatea gravă a cercurilor concentrice ale ciorilor, cât și de vulgaritatea verbală de pe Aleea Șahiștilor. Nici imaginația nu-mi mai era capabilă să reconstruiască tablourile clasice mult iubite. Parpalacele de lână se metamorfozaseră in geci de neopren, pălăriile clopot fuseseră detronate de fesuri, cravatele sfâșiate de lanțuri greoaie de aur, vestele descusute de pulovere pe gât, rochiile alungate de obscure costumații colorate. Alb-negrul pierise de mult, și știam asta, însă conștientizarea absenței lui tocmai în paradisul său bucureștean de altă dată, mă lăsa mai acru decât și așa mi-e firea. Evoluția este evident în aparențele și procentajele sale utilă dezvoltării materiale umane, însă simțirea de altă dată fu ucisă cu sânge rece, minuțiozitatea șahului, teatrului și literaturii, ramânând în scursura acelor vremuri si lăsând drum liber competitivității mizerabile a rémi-ului, lipsei plastice a cinematografelor, precum și esteticii false a cărților audio.
Într-o după-amiază ploioasă, în timp ce-l lecturam pe Camus, concretizând aceste critici obscure în gându-mi, deodată, un sunet ambiant le-a sfărâmat și alungat. Într-un palton vișiniu și cu o pălărie întoarsă în fața-i, un stimabil violonist interpreta o compoziție proprie, melancolică, înviind spiritul despre care v-am vorbit aldminteri. În timp ce îmi ascultam emoționat ieftinul spectacol stradal, am sesizat cercul format de numeroși spectatori in juru-i, și pălăria plină, însă parcă lipsită de importanță pentru el. Neoprenul se prefăcea în țesătură de lână, ciorile-și văzuseră de cale, și asfaltul de sub tălpile mele se preschimbă in piatră cubică.
Orologiul din Cișmigiu încolți căile de evadare ale orei unu într-o bătaie fixă, în timp ce părăseam aleea parcului grăbit spre o cabină de taxi, alungat de ploaia de vară în care deja-mi ascultasem concertul stradal întrerupt, cât să-mi ud palaria Fedora.
Am ajuns la apartamentul din Piata Unirii și, îmbiat de mirosul de tabac englezesc statut, în timp ce-mi puneam hainele la spălat, receptorul bâzâii în furcă, intrând mesageria vocală, și cu tonul suav al unei incantații demonice, o voce masculină rosti :" 6294729 13 82957204. Amintește-ți de "Codul lui Da Vinci" "
Ambuscada cifrelor mă năuci instantaneu și-mi captă atenția, abandonând țigara în scrumieră. Am ridicat receptorul, și un nefastuos bâzâit îmi umplu sufletul de amar. Cine era această persoană? De ce "Codul lui Da Vinci"? De unde știa acest necunoscut întocmai unul din primele romane cu care mi-am stârnit pasiunea pentru literatură, o operă de referință a culturii mele. Trecând peste inutilele teorii pentru a depista numărul de telefon de pe care fusese înfăptuit apelul, mi-am dat seama că era evident vorba despre un cod. Criptografia nu a fost vreodată punctul meu forte, nefiind un subiect de interes, însă am ales să încerc să îl descifrez. Șfaierul de fum se sfârșea și lacul scrumierei începuse a-și plânge fosta-i culoare nimicită, când eu încă eram aplecat asupra biroului de stejar împresurat de hârtii, înveșmântat în miezul protector al nopții. După îndelungi eforturi demarate, am reușit a-i da o formă finală banalității metodei de încifrare, abandonând labirintul de detalii pe care, eu singur, mi-l construisem. "Învierea,Tolstoi, pagina 23, rândurile 8,9,10. Buzunarul cusut."
Citatul corespondent era "Ce rușine și ce murdărie! Ce murdărie și ce rușine!" iar în buzunarul în aparența inaccesibil al vestei mele, ce acum era descusut, era o foaie veche de portativ, pe care era caligrafiat cu litere chirilice"Vanitas Vanitatum, Deșertăciunea Deșertăciunilor".
Vezi tu ,omule, cât de ușoară poate fi distrasă atenția și cât de ușor poți fi transfigurat într-un plonjon al nonsensului fără voința ta? Printr-un simplu puzzle literar îmbăiat în criptologie. Propria noastră umbră ne este prieten, nu dușman, exact cum ți- am menționat în incipit. Însă, sentimentul fricii nu ne îngăduie acceptarea ei, și ne face, în final, să rămânem vulnerabili. Când voi renunța la frică și-mi voi accepta umbra, voi fi puternic. Până atunci... rămân filozof.
