To read the creation of Diana Ștefănescu, request a translation by clicking the „Translate” button.

Diana Ștefănescu participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din București, Romania și are 54 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                Stampa chinezească


         Am bătut la uşă deşi era capitonată. Am rămas în faţa uşii cîteva secunde, mi se lipiseră degetele de clanţa prea rece. Am deschis-o şi am făcut un pas înăuntru, până când,bărbatul masiv, cu părul aflat în aceeaşi revoltă adolescentină, ridică ochii din ecranul calculatorului şi, spre surprinderea mea, avu nevoie de prea puţin timp să înţeleagă că eu sunt personajul ivit în uşa biroului său. Parcă eram o prezenţă a fiecărei zile.
        Biroul era lipsit de personalitate. Pe o mochetă fără culoare se înşirau firele de la calculator într-un amestec care descuraja orice intenţie de ordonare. Biblioteca găzduia cîteva dosare între care nu se crease nici o legătură de bună vecinătate. În stânga, pe acelaşi perete cu uşa, era un birou gol, o piesă de mobilier destinată să nu-şi găsească locul.
        Până atunci nu-i numărasem niciodată. Erau optsprezece ani.
       Am aflat brusc despre aceşti ani, am înţeles că ei au trecut, mai degrabă intuind decît citind chipul din faţa mea.
       Bărbatul din faţa mea îmi păru nefiresc de comunicativ. Deşi spun că eu însămi nu simţeam trecerea anilor, confruntată cu evidenţa că trecuseră totuşi, devenisem stângace. Îmi simţeam gesturile frânte înainte să pornescă sau să ajungă la destinaţie.
        M-am aşezat cu mare grijă pe scaun. Nu eram sigură de gesturile mele. Stăteam cu mâinile cuminţi pe lîngă corp. Sunt convinsă că mi-ar fi tremurat la cel mai mic gest. Doar vocea era a mea, era acea voce pe care n-o mai auzisem în toţi aceşti ani. Vocea nu-mi tremura. N-aş fi ştiut că adevărata mea voce rămăsese în trecut. De fapt,  eram eu însămi, aceasta eram eu însămi. Nu-mi era comod să-mi suport adevărata mea fiinţă.
        Simţeam cu ce curiozitate îl priveam pe bărbatul din faţa mea. Recunoaşterea alterităţii. Capacitatea lui de a umple de cuvinte spaţiul dintre noi. Vedeam cuvintele zburdând în jurul lui, aveau să-l înconjoare ca o pînză de paianjen. O plasă de cuvinte. Şi cuvintele lui parcă vibrau uneori, dar cred că întotdeauna tremuraseră. Comparativ cu ale lui, ale mele păreau atăt de puţine. Cuvintele mele nu zburdau în jurul meu, se aşezau cuminţi la picioarele mele. Omagiul anilor trecuţi. Omagiul iubirii.
        Parcă doar eu rămăsesem cea de acum optsprezece ani, propria mea stampă chinezească.
       Când n-am mai putut să respir aerul din acel birou, în care întîmplarea mă adusese, părăsindu-l, am simţit o uşurarea aproape fizică. M-am îngrozit că bărbatul din spatele biroului se ridică, micşorează spaţiul dintre noi, strivind cuvintele, întârziind despărţirea.
Dacă nu mi-aş fi simţit picioarele de plumb, aş fi alergat.
        Natura s-a bucurat de apariţia mea. Soarele verii mă mângîia, mă primea sub razele lui, mă simţeam acceptată, cum nu fusesem acceptată niciodată. Sau alintată, sau iubită. Această lume naturală mă întâmpina pe mine, aşa cum eram eu, cu toate trăirile şi gândurile mele. Şi sfîşietoarea mea iubire. Cu această capacitate a mea de iubi, destinată să mă sufoce uneori, prin uneltirea destinului de a nu putea fi dăruită.
       Acum cred că ştiu de ce marile iubiri nu pot fi trăite. Ele nu pot fi coborâte în mediocritatea vieţii de zi cu zi – adevărul nu poate fi decît dorit, căutat, întrezărit, dar  nu-l putem găsi dat fiind că şubrezenia fiinţei noastre ipocrite nu-i poate suporta tăria esenţelor.