To read the creation of Ioana-Rodica Dumitru, request a translation by clicking the „Translate” button.

Ioana-Rodica Dumitru participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Ploiești, Romania și are 29 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                      Incipitul Sinelui


	S-a făcut târziu în mine...

         Îmi dau seama abia acum, când nu mai pâlpâie înăuntrul meu iluzia fericirii. Haios concept... „Fericirea”. De parcă un cuvânt ar avea puterea să reunească ceva mai presus de simțire. Îmi place cum ni se permite să visăm cu aripi de hârtie, ca apoi să le mototolim și să revenim, zdruncinați, la realitate. Să le aruncăm într-un colț al camerei, repezit și neglijent, pentru că ne preocupă mai mult să ne găsim pantofii potriviți pentru ședința care ne așteaptă în mai puțin de o oră - tic-toc! tic-toc! Să le abandonăm în umbra rutinei care riscă să le anihileze. Să le ofertim ca jertfă anxietății care pășeste odată cu noi pragul, cu bocancii ei plini de noroi. Că așa se întâmplă când revii acasă după o zi plină în care toată lumea a tras de tine, în care ai sărit peste micul-dejun și nu ți-ai băut cei doi litri de lichide recomandați de medic; după o zi în care ai pierdut autobuzul la întoarcere și ai fost nevoită să îți târăști picioarele obosite două stații ce păreau inuman de lungi, prin bălți și-o ploaie zăpăcită, încercând din răsputeri să ignori dubiosul cu glugă care te-a urmărit până când te-ai oprit la un magazin pricăjit de la colțul blocului, dar unde ai aflat că nu mai au pâine (molatic pas avut-ai!), așa că știi deja că o doză de cola și niște chipsuri expirate vor fi răsplata ideală a efortului depus. 
             Obișnuiam să cred că acasă -locul în care revii- este refugiul tău, fortăreața ta specială pe care numai tu o cunoști și a cărei cheie se află întotdeauna la tine. Dar ce te faci dacă pierzi cheia sau fortăreața îți este luată cu asalt de către invadatori? Ai curajul să ripostezi? Sau dai buzna în camera în care deunăzi ți-ai abandonat Visul? Îl cauți disperată pe podea, încercând să îți amintești pe unde l-ai aruncat, simți sufletul cum îți paralizează de spaima rătăcirii, pentru că fărama aceea de hârtie era biletul tău de evadare spre un alt Univers, spre un alt Tu. 
              Omul poate fi propria lui închisoare. Zic asta pentru că nu toți avem ferestre către Spirit dar toți avem uși către noi înșine. Nu cunoaștem sau nu vrem să ne cunoaștem părțile fisurate prin care, răzleț, s-a furișat Întunericul. Ne e frică că dacă ne vom explora îndeajuns de mult vom ajunge să ne disociem de propria noastră ființă. Dar poate străinul care doarme în subconștient este confortul care ne lipsește, cel după care tânjim și pe care îl venerăm din copilărie. 
            Omul este o fortăreață, pentru că cel mai dificil nu este să ruinezi edificii (moloz strivit sub tornada pribegiei), ci să te cucerești pe tine însuți. Os cu os, ligament cu ligament, prin sângele acesta circulă esența ta. Prin sangele acesta circuli Tu, cu repeziciunea unui torent. 
	Nici nu îți mai e de mirare de ce simțeai că te sufoci. Sau, mai corect spus, că te îneci. În beatitudinea momentului, să te bei pe tine însuți, să te sorbi până la ultima picătură, dar să nu te saturi niciodată. Să lași loc poftei de a te regusta: de a-ți aduce aminte cine ești. Azi, mâine, poimâine... 
        Pipăi lemnul rece și sângele cald ce îl acoperă. Naivo, ai bâjbâit atâta-n beznă iar visul te-a tăiat acid. Dar nu îți mai pasă de asta acum, pentru că strângi hârtia la piept, doar-doar s-ar impregna în pielea ta, ca un tatuaj al tuturor sentimentelor pe care le-ai irosit. Ai o licărire bizară în pupila dilatată, ca de fiară, iar zâmbetul tău e ușor maniacal și machiavelic. Pari să stii ceva ce altora le scapă; pari să te fi prins de ceva ce vrei să fie doar al tău. Poate că este acum. 
         Iei hârtia și o frămânți cu pumnii, obsesiv, până ajunge de dimensiunea unei bomboane. Cel mai mult îți plăceau cele cu vișine, amare, pentru că erau oximoronul potrivit al gusturilor tale hapsâne, al plăcerilor tale insipide. Îndeși hârtia în gură. Ai iscălit-o anterior cu sângele unei generații de damnați. O mesteci canibalic, apoi o-nghiți ca pe pilula morții. Și aștepți. Aștepți în pâlpâitul felinarului a cărui lumină traversează timid prin geamul spart al amintirilor tale, aștepti cu tremurul dorului care ți-a străfulgerat șira spinării și care se răspândește cu viteza electricității până în vârful degetelor cu unghii roase de gânduri și regrete, aștepti împacată ca fortăreața ta să cedeze, și tu – odată cu ea. 
         Te dizolvi ... a început mai întâi cu ochii – irisul s-a deformat și s-a topit într-o orbire inevitabilă, lăsându-ți orbitele goale, a continuat apoi cu buzele care ți-au crăpat de gerul singurătății și s-a sfârșit cu brațele care au strâns neantul înainte de despărțire. 
         Și ai crezut că acesta e finalul, că dincolo de linie este o intindere albă de somn. 
         Dar genele se dezlipesc una de cealaltă și simti că ceea ce le face să se lipsească la loc este doar rimelul uscat de pe ele. Îți miști buzele într-un plescăit deshidratat și pipăi cu brațele desfăcute marmura rece de dedesubtu-ți. În surdină ai crezut prima dată ca auzi un tril prevestitor al unei primăveri blajine cu mugurii cugetării, un tril al renașterii și al unui proaspăt început. Dar zumzetul se cristalizează și crește în intensitatea unui beat electronico-psihodelic ce-ți dezgroapă propria proiecție. Nu știi cum ai ajuns aici.

  
          Dar un lucru e sigur... și îl realizezi cu patos: 

           „E încă prea devreme în mine.”