To read the creation of Teodora Oltei, request a translation by clicking the „Translate” button.

Teodora Oltei participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Sâncraiu de Mureș, Jud. Mureș, Romania și are 17 ani. Ea este îndrumată de Prof. Consuela Pop la Colegiul Naţional „Unirea” din Târgu Mureş. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                             Stele căzătoare

      Stăteam în vârful dealului. Puteam să zăresc toată valea. Iarba îmi gâdila picioarele desculțe. Soarele se ascundea sub plapuma verde, luând cu el tot aurul din văzduh. Era o vedetă care își lua rămas-bun de la susținătorii lui. Norii erau paznicii care îl apărau de nebunia pe care o lăsa în urmă. 
      Așteptam. Așteptam. Așteptam. Așteptam un fenomen. O minune. Un miracol. Așteptam un eveniment care se repeta mereu, în fiecare an, dar pe care nu l-am privit niciodată cu ochii mei. Așteptam stelele căzătoare. Perseidele. 
      Era august,  terminasem clasa a VIII-a și am aflat pentru prima dată de Perseide. Știam de stele căzătoare, dar le-am crezut mereu un mit. Până cu un an înainte când profesorul de geografie a făcut o prezentare despre ele. În vara aceea, a organizat o scurtă ieșire ca să le putem vedea. Am fost bolnavă atunci, dar nu am încetat să îmi doresc să le privesc singură, cu ochii mei. În sfârșit, aveam șansa și nimeni nu mi-o putea lua. 
      Fenomenul a început așa de rapid. Dintr-o dată am văzut o dâră de lumină pe cer. Apoi, în altă direcție, alta. De uimire nici nu am observat când a trecut timpul. Parcă nici nu am clipit de două ori și deja soarele își făcea din nou apariția pe cer. De data aceasta...fără paznici. Doar soarele gol-goluț. De cum au apărut primele raze, oboseala a început să se simtă. 
       Am visat. Am visat. Am visat. Nu avea cum să fie reală noaptea aceea. Toată perioada Perseidelor m-am dus în același loc pe deal înainte să plece vedeta și doream să aștepta până se întorcea dimineața. Am tot sperat să mă obișnuiesc cu realitatea aceea, dar nu am reușit. Eram sigură tot mai mult că am visat.
      S-a creat în mine o dorință atât de mare de a crede că nu visez. Am ajuns să aștept luna august în fiecare an. Am ajuns să găsesc locuri potrivite, pentru a observa cerul oriunde m-aș duce. Nu conta că eram în altă țară sau că eram la bunici. În fiecare noapte mă duceam să văd fenomenul. Minunea. Miracolul. Deveneam atât de încântată după fiecare noapte. Ziua abia mai dormeam, iar când se lăsa întunericul eram pe dealuri. Pe când se apropia de sfârșit această perioadă, oboseala își făcea loc, dar tot nu puteam să dorm. Mă culcam doar după ce ultima stea parcurgea cerul. Atunci nu mă mai trezeam câteva zile în șir. În fiecare an, reveneam la liceu mult mai nerăbdătoare. Învățam mult mai mult. Credeam că, dacă îmi ocup timpul, acesta va trece mai repede și așa urma să privesc din nou fenomenul astronomic mult visat. 
      În fiecare an școlar mă implicam în foarte multe activități extracurriculare și nu numai... Mă pregăteam pentru diverse olimpiade și concursuri. Colegii mă întrebau când aveam timp de toate. Răspunsul era același: nu aveam timp și exact acest fapt îl doream. Cu cât aveam mai puțin timp liber, cu atât uitam câte luni, câte zile au mai rămas. După câțiva ani nici nu am mai avut nevoie de calendar, ca să știu când e luna august. Pur și simplu întregul meu corp se relaxa tot mai mult până simțeam că plutesc. Atunci era prima seară de Perseide. 
      Îmi formasem ochiul, iar acum pot să văd urmele de lumină indiferent unde se află. Le simt. Le văd. Nu îmi vine să cred. 
       Au trecut zece ani de când am privit prima dată minunea. Încă visez. Încă îmi ocup timpul din septembrie până în iulie. Încă se întreabă familia și prietenii cum de am timp. Mereu e același răspuns: nu am. 
       Totuși, încep să realizez că nu am nicio amintire din liceu sau din facultate. Am terminat acum două luni Facultatea de Medicină. Nu am nicio amintire cu colegele sau cu prietenele. Am avut prietene în facultate? Am ieșit vreodată în timpul anului școlar? În afară de vacanțe, când ieșeam ca să treacă timpul mai repede, am mai mers vreodată în oraș cu colegele de cameră? 
        Nu am poze, nu am mesaje, nu am nimic. 
        Anii de liceu, cei mai frumoși ani, i-am pierdut... învățând. 
        Anii de facultate, anii în care te distrezi cel mai mult, i-am petrecut pe scaunul de la birou... învățând. Am învățat mereu, dar nu m-am bucurat de adolescență. Am pierdut. Am avut impresia că aveam parte de un câștig imens. Câștigam doar informații, doar imagini din același loc de pe deal, cu același cer pe care se vedeau urme de lumină. Am refuzat să privesc realitatea în ochi și să trec mai departe. Să depășesc momentul. Am visat. Dar...am visat prea mult timp. E vremea să mă trezesc la realitate și să trec peste acest vis frumos. Minunat. Miraculos. E vremea să trăiesc realitatea, chiar dacă nu este neapărat un fenomen astronomic sau o carte ce trebuie învățată.
        Privesc soarele. E pe drumul spre împărăția sa din altă lume. Parcă ar fi un star ce pleacă de la un eveniment important. Norii, ca niște însoțitori înarmați, îl urmează spre ieșire. Se lasă întunericul. Noaptea are o culoare de un negru sumbru, serios. Iarba mă gâdilă la picioare. Îmi trec palmele prin ea. Noaptea este caldă, plăcută, perfectă. Trece timpul.
       Mă uit spre cer. Văd prima dâră de lumină. A fost prima stea căzătoare. Mai văd una. Și încă una. Parcă în noaptea aceasta sunt cele mai multe stele din câte am văzut vreodată. Am o senzație acută de înțepenire, așa că mă întind pe iarbă. Bolta cerească este din ce în ce mai plină de urmele luminoase ale stelelor. Ale meteoriților. Ale Perseidelor. Acum se vede. În următoarea secundă... Puf!... a dispărut. A apărut alta... și iar s-a dus. Așa au trecut o oră, două, trei... 
       Deja simt cum ultima Perseidă urmează să apară și să dispară. Îmi întorc capul. Privesc ultima stea cum apare pe cer. Îmi amintesc cât de ireal mi s-a părut prima dată. Îmi amintesc dorința de a vedea din nou acest fenomen. Îmi amintesc și cum mi-am pierdut cei mai frumoși ani cu acea dorință arzându-mi în suflet. Acum se naște o altă dorință: să mă bucur de anii tinereții care mi-au rămas. Cei care îmi stau înainte. Cei care încă sunt un mister. Privesc ultima stea cum dispare de pe cer. Așa dispare și impresia că visez. Așa se naște imaginea reală a prezentului. 
       Aștept. Aștept. Aștept. Aștept un alt fenomen. O altă minune. Un alt miracol. 
       Apare. Se ivește din vale. Prima dată vestitorii. Ei anunță sosirea mirelui. Mirele îmbrăcat în straie aurii. Mirele care ne cheamă la viață. Mirele care  anunță o nouă zi. Apare soarele. După el, apare trena regală. Nori pufoși care învăluie soarele într-o haină aurie. Nori ce par a fi vată de zahăr. Nori pe care ai vrea să dormi. Nori care sunt o minune la fel ca mirele.   A răsărit soarele. Peste lume, dar și peste mine.
       Valea este îmbrăcată în lumină, iar sufletul meu s-a încărcat cu o nouă dorință. O dorință pentru care vreau să îmi dedic tot timpul, așa cum am făcut în ultimii zece ani. Vreau să nu pot dormi noaptea, să se întrebe familia și prietenii cum de am timp. Dar de acum răspunsul meu va fi: am timp și exact acest fapt îmi doresc.
       Sunt pe același deal și pot să văd aceeași vale. E tot august, am terminat Facultatea de Medicină și am privit ultimele Perseide. A răsărit soarele, iar eu las în urmă visul frumos. 
      Nu mai aștept. Nu mai aștept. Nu mai aștept fenomenul. Minunea. Miracolul.