To read the creation of Silvius Buimistru, request a translation by clicking the „Translate” button.

Silvius Buimistru participă la Secțiunea „Proză Scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a III-a, din Iași, Romania și are 44 de ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

					                                 Gabe
	Se mutase de curând în inima Bucureștiului. „Găsise” un apartament, cu chirie, pe Calea Victoriei. Mai bine zis, își câștigase dreptul de habitație pe cinci ani… la poker. Fusese recomandat pentru o partidă cu un înalt prelat, mare amator de „gambling”. Cu „Gheib” (așa cum se recomanda el îndeobște, folosind apelativul dat de colegii lui americani) pierduse „la fundul gol”. Preasfinția sa pusese „la bătaie” chiria pe cinci ani a unui apartament, dintr-o casă de pe Calea Victoriei și pierdu... Gabe era din Ulmenii de Baia Mare. Absolvise două facultăți, Geografia și Dreptul, iar apoi terminase cu bursă și „magna cum laude”, LLM-ul în economie la Columbia Business School, în Statele Unite ale Americii. Revenit în România, se stabilise în București, mai întâi la un unchi, fost milițian, ieșit la pensie din Poliție, cu grad de chestor și pensie specială. Milițianul „chibița” în jurul cartoforilor importanți și „făcea cărțile”, în partidele „încinse” de înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe. Într-o zi călduță, spre sfârșitul lunii august, primi un telefon de la unchiul său, care-l anunță că-i aranjase o partidă. Avea să stea la masa verde cu presfințitul Neagoe și alți doi înalți prelați, cartofori din anturajul acestuia. La ora fixată, se-ntâlniră în Piața Romană. Gabe încetini ușor Mustang-ul negru, nou-nouț, deschise portiera și Milițianul intră pe locul din dreapta. 
         - Găbiță, ce limuzină ai!, exclamă cu o undă de invidie, dar și de admirație în glas, și-ncepu să-i pipăie bordul și scaunele, toate învelite în piele de bună calitate, de parcă ar fi vrut să se convingă că sunt reale.  Nu merseră mult... Virară pe o stradă lăturalnică, într-o curte cu parcare amenajată. Erau așteptați. Îi deschise un tinerel în sutană, cu barbă rară. Intrară. Neagoe, cel mai în vârstă dintre toți, îl invită pe tânăr să ia loc la masa de joc, pe singurul scaun liber. Partida începu. Milițianul, în picioare, tăie cărțile și le împărți la fiecare.
          Noul intrat la masa verde se prefăcu modest și pierdu ca un începător. Neagoe câștigă primele „mâini”. Era în extaz. Apoi, începu să piardă, iar, încetul cu încetul, poturile se adunau în dreptul lui Gabe. Părea neliniștit și iritat. Plusă și ceru un pot pe tot ce avea, iar sacerdotul plăti sec și câștigă, cu un careu de ași (Four of a kind). Surâzător, îl întrebă pe Gabe dacă mai are cash să mai joace sau dacă se retrage. Acesta îi arătă cheile mașinii și motivă că nu mai avea bani cash, dar avea un „Mustang” nou și dorea să-l pună „la bătaie”. Avea să fie ultima mână, la potul maxim... 100.000 de Euro. Prelații îl priviră cu neîncredere și se uitară la „Milițian”. Acesta dădu din cap, semn că băiatul era „solvabil” și-ncepu să amestece cărțile. Și „părințeii” puseră pe masă tot ce aveau la ei. Imberbul, care deschisese ușa, câștigase și el câteva „poturi”. Acum transpira abundent, iar ochii îi deveniră sticloși. Îl priveau toți cu ironie pe Gabe. Acesta se-nroșise la față. Se foia pe scaun și-ncepu să transpire. Prelații se gândeau, cu viclenie, că n-o să reziste presiunii și emoției, c-o să-l „descalțe” de mașină. Tânărul se freca de scaun, asuda și se-nroșea la față, iar cei de dinaintea lui se bucurau, gândindu-se la un câștig ușor... Avea doar vezica plină și refuza s-o deșerte... Își controla micțiunea, reușind s-o amâne, păstrându-și mintea brici, modelându-și mimica feței în așa fel, încât să pară copleșit de emoție. Prelații mustăceau și se uitau complice, unii la alții.  
         Proprietarul mașinii așeză calm, pe postavul verde, cheile Mustangului nou, abia cumpărat din Germania cu fix 100.000 de Euro, fără T.V.A. Neagoe plăti și el sec. Gabe arătă cărțile. Avea „chintă royală” (Straight flush). Preasfințitul Neagoe cu „careu de ași” (Four of a kind) căzu pe locul al doilea. Acolitul în sutană n-avea decât un „ful” (Full house) neînsemnat. Gabe câștigase. Acum se putea duce, în sfârșit, la toaletă ... Trase cu ambele mâini potul spre el și-l răsturnă, la marginea mesei, în borseta de piele „Moleskine”. Prelații rămăseseră neclintiți, cu capetele plecate, nevenindu-le să creadă că le scăpase norocul și Mustangul, printre degete. Gabe se-ndreptă către toaletă, tăcut, să-și deșerte vezica. Făcuse un calcul genial și norocul îi venise în întâmpinare. Își rezolvă interesul, se spălă îndelung pe mâini cu săpun lichid parfumat, pielea rămânându-i catifelată. Câștigătorul îi făcu loc unchiului să treacă și-i salută pe cei rămași în suferință. Ieșiră din clădire. Se lumina de ziuă. Milițianul se opri cu fața spre el.
           - Mie nu-mi dai nimic?
Gabe scoase din geanta de umăr un teanc de bancnote verzi, europene, și-i numără 1000 de Euro. Se despărțiră, apoi el se așeză confortabil în fotoliul de piele al Mustangului, și demară spre casă. Ajuns în fața blocului, intră cu mașina în parcarea subterană. Trase pe locul lui. Coborî. Instantaneu se aprinseră luminile de serviciu. Merse la lift. Era deschis. Ajunse repede la etajul trei. Ieși pe palier. Intră în apartamentul lui proaspăt renovat, amenajat în stilul „Lemonade”, cu galben și verde, care-i stârnea pofta de viață, oricât de obosit ar fi fost. Se-ntinse pe canapeaua din piele și privi tavanul galben pal, odihnitor în lumina dimineții, printre pleoapele căzute...   
            Deschise ochii mari. Galbenul devenise mai intens în lumina soarelui care înaintase pe cer, împingând spre amiază limbile ceasului de perete. Adormise. Sări ca ars, se dezbrăcă militărește, aruncă lenjeria și cămașa în coșul de rufe murdare, de pe hol. Trecu în camera de baie. Dușul dură cinci minute. Alte cinci minute îi luară bărbieritul electric și îmbrăcatul cu haine curate. Era gata.
          Coborî în subsol, sări în Mustang, deschise poarta cu telecomanda și demară dornic „să-nghită” cât mai mulți kilometri. Privi cerul. Era de un senin ireal, iar soarele dogorea. Simți ca o „tăietură” în zona mediană și-l străfulgeră în tot corpul. Își aminti de vizita la medic. Privi ceasul. Avea să ajungă la timp. Conducea atent, prin orașul aglomerat, spre cabinetul de kinetoterapie. Aici o cunoscuse pe Livia, specialist ortoped și kinetoterapeut. Era o femeie frumoasă, înaltă de o sută optzeci de centimetri, cu forme delicate, neostentativ puse în evidență, cu părul lung, castaniu, lăsat pe spate sau strâns uneori într-o coadă împletită, de adolescentă. De fiecare dată îl emoționa. Apărea în halat alb, peste genunchi, era serioasă și pedantă. Se apropia de treizeci și cinci de ani. Era singură, muncea îndârjit și clientela-i creștea de la o zi la alta. 
         - Am aproape treizeci și cinci de ani, sunt după colț!, avea să-i mărturisească ea lui Gabe, după ce deveniseră destul de apropiați, dar nu atât de apropiați pe cât și-ar fi dorit el... 
         Cu câteva zile în urmă, o trimisese la Livia, pentru un control, pe o colegă de la firmă. Proaspăt angajată, absolventă de „științele comunicării”. Aceasta avea însă deficiențe mari, tocmai la capitolul „comunicare”... Ca mai toți reprezentanții „generației Z” era mereu pe telefon și pe rețelele de „social media”. De multe ori, își ascundea carențele spunând „nu știu”, cu motivația că este „doar o absolventă”. Acum fata se plângea de dureri de spate. Gabe o sună pe Livia și o programă, rugând-o să-i acorde o consultație spre sfârșitul programului, când terminau și ei activitatea de la birou. Doctorița o primi imediat și-i făcu anamneza. Așa află că fata, care deși avea doar douăzeci și trei de ani, pe jumătate vârsta lui Gabe, dezvoltase o pasiune pentru acesta, contopindu-l cu idealul ei masculin. Îi făcea plăcere să-l simtă în preajmă, să-i capteze atenția. De aceea, alesese să-i spună că are dureri în zona lombară, poate-poate Gabe avea să-ncerce să se convingă personal, prin palpare și nu numai. Dar, în loc de masaj ori altfel de apropiere fizică, spre dezamăgirea ei, Gabe o programase la control, pe cheltuiala firmei. Terminând investigația, doctorița îi redactă o scrisoare medicală și fata plecă. Afară, vântul mătura frunzele galbene, căzute în dezordine, amintind de vară. De la fereastră, Livia observă cum fata își descalță pantofii cu toc și-i pune în geanta de umăr încăpătoare. Se-ncalță cu o pereche de pantofi sport, cu talpă joasă, „Kjøre”, din piele naturală. Apoi dispăru în întuneric.
           Livia se-ntoarse la birou și-i trimise lui Gabe un sms. Îi scrise că dorește să discute cu el personal. Bărbatul conducea încordat. O forță invizibilă îl purta cu repeziciune înainte, pe o traiectorie predefinită, ca pe o marionetă. Nu mai avea nicio îndoială, era îndrăgostit de Livia. Apropiindu-se de cabinet, reuși să-și coordoneze mișcările. Își potoli respirația. Încă mai era agitat și parcă trupul i se dezintegra în particule fine. Simțea cu indiferență lumea materială din jur, ca și cum și-ar fi făcut în venă o doză de morfină. Se temea că, odată ajuns în fața Liviei, n-o să poată articula cuvintele, o să pară un retardat.
           La capătul coridorului, într-o lumină nefirescă, în contre-jour, o siluetă fantastică, cu un contur difuz, îl aștepta.
         - Bună, Livia! N-o mai tutuise niciodată până atunci, dar acum i se părea singurul mod firesc de adresare.
         - Bună, Gabe!, răspunse Livia, cu ochii mari de surprindere, atât pentru adresarea intimă, neprotocolară, cât și pentru răspunsul ei, pe măsură… Pot să-ți spun pe nume, nu?, mai reuși să adauge, iar dacă fraza fusese gândită mai lungă, emoția pe care o trăia și ea deopotrivă, o făcu s-o scurteze.
         - Sigur, chiar mai de mult voiam să-ți propun, dar n-am găsit momentul potrivit, aici la cabinet ești atât de distantă, de serioasă, încât… 
         Livia zâmbi și cu palma mâinii stângi, impresionant de frumoasă, cu unghiile tăiate copilărește, ca o adolescentă, îi făcu semn să intre pe ușa deschisă a cabinetului.
         - Ia loc, îl invită apoi, arătându-i un scaun rotativ, în fața biroului pe care stătea un ecran LCD imens, având pe spate, mărul de la „Apple”. Închise ușa și trecu pe lângă el, atingându-i în trecere, inofensiv, mușchiul croitor al piciorului stâng. Gabe se retrase instinctiv, iar în mintea lui senzația era confuză, de plăcere, amestecată cu nedumerire. Se uita la picior, de parcă acolo i se-ntâmplase cel mai important eveniment al vieții lui și nu voia să-l scape din ochi…
          - Scuze, n-a fost intenționat, spuse șoptit Livia, păstrându-și zâmbetul pe fața-i frumoasă și nefardată. 
          - Nu face nimic… abia putu să îngaime Gabe, cu voce scăzută, deși atingerea pe care-o simțise făcea cât toate atingerile de care avusese parte în viața lui și care-l purtaseră pe culmile emoției. Livia își reveni prima și reintră în forma-i profesionistă, adresându-i-se pe ton grav, ca unui pacient.
        - Gabe, te-am chemat să-ți spun ce nu puteam să-ți comunic la telefon. Fata asta pe care mi-ai trimis-o nu are nimic, doar atât că-i îndrăgostită  … de tine.
         - ???
          - Da, nu te mira, așa este, vrea doar să-ți atragă atenția. Iar dacă vine la birou așa cum a venit îmbrăcată aici, cu tocuri înalte, fustă de două palme și un decolteu până la buric, frumos fardată, tu, ca orice bărbat sănătos, n-ai putea să-i reziști în pasivitate. Una ca ea, la douăzeci și trei de ani, mănâncă nori, nu alta, apoi se trezește la patruzeci, divorțată, singură și tristă...
         - Așa vrei să faci și tu... la patruzeci?     
         - Nu. Din păcate în locul unui partener, eu am o iubită ... Nu, nu sunt bi sau gay…
         - Păi atunci cum se explică?, se ridică în picioare Gabe, confuz, nedumirit.
         - Uite așa, se numește Munca... munca îndârjită la cabinetul meu privat, pe care l-am pornit de la zero, fără odihnă și fără mâncare, banii venind și ducându-se la fel de repede, că nu mai știam dac-o voi scoate vreodată la liman. Dar uite că am reușit, iar acum am ... stabilitate.
        - Asta se numește capitalizare …
        - Da, domnule manager, și presupun că nu vă puteți plânge nici dumneavoastră, reveni Livia de la glumă la tonul protocolar. 
        Bărbatul, în picioare, se apropia încet-încet de Livia și când ajunse la un pas de ea, îi luă palma fină, adolescentină se aplecă până ajunse la distanța convenabilă și i-o sărută la interior. Îi provocă un tsunami de emoție, care-i zgudui firea și-o făcu să se ridice și ea în picioare, cu privirea căzută… Erau transpuși, înalți și frumoși, dintr-o altă dimensiune.
         Gabe o luă ca pe un fulg în brațele-i puternice și o ridică la înălțimea lui, apoi o sărută, mai frumos și mai prelung decât Humphrey Bogart pe Lauren Bacall în filmul „Casablanca”...  Lumina și frumusețea lumii se prăbușea între ei doi, făcând să ia foc marginile cerului, la limita orizontului. Erau în jur numai frumusețe și puritate.
          - Ce-o să crezi tu acum despre mine, Gabe?, reuși să-ntrebe, cu respirația sacadată, Livia, strângându-l și mai tare la pieptul ei.
          - N-o să cred nimic, nu am nevoie să știu nimic, vreau doar atât să-mi dai timpul tău de acum și eu îți voi dărui infinit mai mult, tot timpul meu, toată viața mea…
          - Dar eu, Gabe, am pe cineva și n-ar fi corect, nu pot… Gabe îi astupă buzele, într-un sărut prelung și Livia se topi din nou în brațele-i vânjoase, strângându-l la pieptul ei cu toată puterea.
          Gabe începu din nou s-o sărute pasional, iar când îi atingea cu buzele lobul fin al urechii,
îi șoptea numele ca pe o rugăciune. Se contopiră în cel mai frumos act amoros imaginat vreodată. 
           Dar Livia tresări. Scoase un țipăt. Gabe parcă nici n-o auzi. Tăcere. Nu se mai mișca. Livia vedea pe tavan o siluetă mică, neagră, de nerecunoscut care-și schimba forma de la o secundă la alta. Se oglindea în ochii ei și-i răpea lumina. Cristalinul îi devenise pustiu, văduv de strălucire. Într-o concentrare supraomenească cu pupilelele dilatate de spaimă, desluși silueta. Era ... Moartea. O Moarte mică... Avea o coasă pe măsură, pe care și-o trecea prin față. Era asemenea unui șobolan sau șoarece... Mergea încoace și încolo, pe tavan, dasupra lor, rotindu-și amenințător coasa, în contrapondere cu gravitația. Închise ochii, dar parcă avea pleoapele din sticlă, vedea totul... Moartea mică se apropia plutind neverosimil în aer... Nici lacrimile nu-i distorsionau vederea și nu-i acopereau ochii de acea imagine. Vocea îi pierise, cuvintele deveniseră  o amintire mută. Se făcuse noapte și frig, iar trupurile lor unduitoare, în speranța tresăririi supreme păreau înghețate. Moartea mică, translucidă, cuprinzând toată lumina scăzută a încăperii se prăbuși din aer, cu greutate, pe spatele lui Gabe. Începu să-l străpungă, iar Gabe tresări de câteva ori, își întoarse capul, o privi pe Livia o singură dată și căzu greu peste trupul diafan, într-un ultim spasm...