To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Maria Geanina Radu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Câmpulung Muscel, județul Argeș, România și are 34 ani. Ea este profesoară de literatură la Școala Nanu Muscel. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Gânduri de lumină şi de întuneric
Viaţa este povestea de iubire dintre Dumnezeu şi om, a cărei limită tinde la infinit, dar căreia omul îi poate pune punct. Şi am fost atât de aproape de final…
Sunt o persoană tânără (scriam pe-atunci, acum am 34 de ani), nu am decât 22 de ani. Însă am avut clipe în care exclamam alături de Mihai Eminescu: „ Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit/ Că sunt bătrân ca iarna (…)“- Departe sunt de tine…. Nu aveam, aparent, nici un motiv să mă simt bătrână: eram sănătoasă - fizic -, familia mi-era alături, pe plan profesional toate îmi mergeau cum nu se putea mai bine. Cu toate astea, sufeream, sufletul bolea. Nu respiram decât tristeţe şi ajunsesem să expir răutate. Nimic nu mă mulţumea. Azi nu-mi vine să cred că am trecut prin toate acele dureri care nu pot fi nici explicate, nici înţelese dacă nu te-ai izbit de ele. Dar sunt reale: rândurile pe care le-am scris în jurnalul care mi-a rămas alături stau mărturie. Ele sunt dovada „nebuniei“ mele, o nebunie convertită, care nu m-a distrus, ci exilată din minte pe hârtie, a tins să devină viaţă. Am simțit nevoia să scriu, să picur pe hârtie, să-mi uit astfel temerile ce mi-au năpădit grădina inimii… Egoism? Poate, nu ştiu… Nu pot decât să exclam alături de Socrate: „Ştiu că nu ştiu nimic“. Şi câtă creaţie, atâta suferinţă…
25. 12. 2009
„Doamne, ce strălucire aici şi ce pustietate în noi!“
„Iar respir tristeţe. Ceva plânge în mine, dar nu ştiu după ce. Orice îi dau, nu-i de ajuns. E ca şi cum ai mânca ceva ce nu satură. Ca şi cum ai încerca să distragi atenţia unui copil care plânge pentru că s-a lovit. Nu îmi pot da seama ce vreau. Dacă aş şti pentru ce lupt ar fi mult mai uşor…“
25. 05. 2010
„Moartea… De-ar fi rămas o himeră, ca în copilărie, când credeam că suntem veşnici pe acest pământ. Dar nu, e mai reală decât totul la un loc. Azi a lovit din nou. Nu în mine ori în cei dragi inimii mele; într-un necunoscut, însă m-a durut enorm. Imaginea morţii: un tânăr întins pe şosea, pe jumătate acoperit cu o pânză albă. Îmbulzeală, curioşi, durere. O motocicletă dezmembrată. Un trup de pământ. Cu câteva minute înainte clocotea de viaţă. Şi de adrenalină. Măcar n-a simţit dureri. Nu ale trupului. Dar sufletul?! Ajută-mă să înţeleg: voi muri şi eu cândva… şi cei dragi… E cumplit! Ajută-ne!“
20.06.2010
„Ce tristă-i viaţa! Şi ştiu că n-ar trebui să fie aşa. <<Solitudinea m-a înghiţit ca o balenă>>, spunea Nietzsche. Am devenit nişte însinguraţi, atât de egoişti, încât nici bucata de singurătate nu vrem s-o împărţim cu semenii. Ne-au învins temerile. Singura şansă e Dumnezeu!“
24. 06. 2010
„Altă ispită, parcă mai mare: necredinţa. Acum înţeleg de ce spunea Dostoievski:
<<Dacă Dumnezeu nu există, totul e permis>>. De ce să-i ajut pe cei cu probleme, dacă Dumnezeu e inventat? De ce să mă sacrific, de ce să iubesc… De ce să trăiesc?!
M-am purtat josnic cu o vânzătoare, deşi vina era mai mult a mea, fiindcă nu văzusem bine preţul. Ceva plânge în mine şi aveam de gând să-l sufoc. Să fie sufletul, pe care-l calc în picioare ca să-mi demonstrez că sunt puternică? Sărmanul Nietzsche şi sărmanii de noi…Ce slab e SUPRAOMUL şi nefericit!
Mă doare când mă gândesc la mama. Ce a făcut ca să merite o astfel de fiică?!?
11.07.2010
„Doamne, nici eu nu mai ştiu ce se zbate în mine. Pumnul tinde să se-ncleşteze, dar împotriva a ce? Eu sunt de vină? Cine altcineva? Totul mă dezgustă în jur. Trăiesc prea mult în cărţi… Iubirea e închisă în paginile lor, fără putinţă de evadare. Încercarea de a o aduce în viaţa de zi cu zi e o iluzie. E ca un om care trăieşte conectat la aparate. Odată oprit curentul, omul e mort.
Mă doare nespus şi universul e impasibil. Nu ne pasă unuia de altul.
2020
„Sunt nopți când aș scrie. Dar mi-e mult prea lene să cobor din pat. Să dorm… să uit… atât îmi răsună în cap.
Și zile, una după alta, când nu pot scrie nimic. Și parcă nici nu pot gândi… Când o pătură neagră îmi acoperă ființa și mă rupe de lumea de dinafară și de cea dinăuntru… Și îmi șoptește neîncetat scenariul ei tragic… „Treci zi, treci noapte, apropie-te…”. Așa vorbea bunica despre cei care-și petrec viața fără a avea un scop…
Scriu… și în mine e o revoltă fără hotar. Că scriu fără să cred în scris… Talantul: o, știu că l-am primit, dar oare unde l-am pus?!?
Să scriu despre el… După atâtea nopți de plâns, de disperare, nu mai simt nevoia. Zile, săptămâni, luni, aproape 2 ani… „Fost-au vis sau nu, asta-i întrebarea”.
Nopți duse la paroxism. Când mă trezeam cu inima bătându-mi să-mi iasă din piept, de frică… frica de a-l pierde (deși nici prieten poate nu mi-a fost), de a-mi pierde familia, de a mă pierde. Eram eu și tot întunericul din lume ori de dinainte de lume. Sau de după lumea mea, de parcă m-ar fi îngropat de vie și nu mai puteam respira.
Atacuri de panică. „Cât suferiți!” – constatare rece, aproape inumană… Însă de-ar fi simțit tristețea mea, la ce-ar fi ajutat suferința lui?!? ”.
Recitind aceste rânduri, am impresia că altcineva le-a scris, altcineva le-a trăit. Dar sunt ale mele, ruinele pe care am învăţat să-mi reclădesc viaţa. Unele clipe mi-au părut secole de martiriu. Niciodată nu m-am simţit mai departe de Dumnezeu ca atunci. Azi însă înţeleg că niciodată El nu mi-a fost mai aproape.
Şi mai era golul, senzaţia de pustiu sufletesc, sentimentul acut de inutilitate. Era un gol care cerea tot mai mult, dar care nu voia nici în ruptul capului să se umple. Nu puteam spune decât: „Doamne, scapă-mă, că mă înghite mlaştina sufletului meu!“. Într-o lume plină de toate, de ce mă simţeam nimic? Împotriva oricărui nihilism, răsunau totuşi cuvintele: „Eu sunt Cel Ce sunt“.
Adesea mi-e inima un hău de singurătate... în care strălucesc stelele... O persoană pe care o apreciez tare mult m-a întrebat: „Aşa simţi sau scrii de dragul imaginii la care trimit cuvintele?“. Răspunsul meu: chiar aşa simt...uneori mi se pare că alunec în mine, într-o prăpastie fără fund, dar am încredere că mă voi putea ridica… sau măcar că voi putea privi cerul... pentru mine cerul e o altă lume, e Viaţa, îmi dă speranţa... stelele nu încetează să lumineze nici atunci când le priveşti din fundul unei prăpastii... par doar mai îndepărtate...
Completarea acelei persoane: „Îţi doresc ca alunecarea în tine însăţi să te ducă spre o mai deplină cunoaştere a fiinţei tale. Avem nevoie de întâlniri cu noi înşine, la care să nu asiste nimeni, poate tocmai spre a descoperi dintr-o astfel de însingurare alte străluciri, ascunse de zvonurile ce se aud în preajma celorlalţi. Da, să ai încredere în Dumnezeul din tine, Maria! Te îmbrăţişez!“.