To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Anelisse Georgiana Feraru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 13 ani. Este îndrumată de Prof. Ana Nicoleta Soare, Liceul Teoretic „Dimitrie Bolintineanu”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Tomy, un profesor zăpăcit
Eu sunt Tomy, un zăpăcit. Predau materiile “Iubire” și “Ajutor pentru semeni”. Sunt un motan superb. Am blana foarte deasă, lungă, gri, cu dungi pe alocuri, semăn cu un Maine Coon sau cu un Norvegian de Pădure. În realitate sunt o pisică de rasă comună, cu strămoși necunoscuți. Frumos, ager, impunător, am ceva din postura unui leu.
Când am fost adoptat, semănam cu un liliac fară aripi, mic, slab, cu urechi mari care ieșeau în evidentă, nu mă puteam numi deloc frumos. Dar dragostea stăpânei Ane m-a transformat în cel mai superb motan. Ziua de 12 octombrie, când noi doi ne-am întâlnit prima dată, este sărbătorită și acum.
La început, Ane, fetița de 7 ani care tocmai ce își pierduse o alta pisică, mi-a fost profesor. Mi-a arătat fiecare colt al curții și al casei, m-a învățat să mănânc, m-a antrenat să devin rapid și puternic. M-a învățat ce este iubirea și cum poți enerva ușor pe cineva. Îmi lua coada și mă gâdila cu ea, mă îmbrăca cu hainele păpușilor ei, mă plimba cu un cărucior mic sau în scaunul bicicletei ei cu desene cu Frozen.
Cu timpul am ajuns să semănam foarte mult. Pe Ane o poți iubi doar când vrea ea. Când te aștepți mai puțin, se agață de gâtul mamei și o pupă. Dar nu mereu este încântată când mama ei dorește să o pupe. Odată, deși erau foarte multe scaune libere, a ales să își ia avânt și să sară pe scaunul pe care stătea mama ei, în brațele ei. Fix atunci își dorea iubire. Scaunul s-a rupt și au căzut amândouă. La fel am învățat și eu să fiu. Dacă vrei să mă iei în brațe să mă mângâi, te voi zgăria, dar când ai mai multă treabă, voi sta în picioarele tale, voi vrea să fiu iubit și dezmierdat.
La foarte puțin timp, am devenit eu profesor. Unul foarte bun și îndrăgit. Prima elevă mi-a fost chiar Ane, fosta mea profesoară. Am învățat-o ce înseamnă grija și iubirea pentru pisici și prietenia adevărată. În prima vacanță, am fost lăsat acasă. În fiecare zi, fetița cu ochii negri cerea să mă vadă pe cameră. A cerut ca amintire de la mare un tricou cu poza mea pe care l-a purtat în fiecare zi. Și a cerut să se întoarcă acasă cu o zi mai devreme fiindcă îi era dor de mine, profesorul și prietenul ei. Și părinții ei au ascultat-o.
Cu timpul, casa, curtea și foișorul (sau puișorul cum obișnuia să-i spună Ane cea mică) au devenit prea mici pentru mine. Aveam nevoie de o școală mai mare. Mi-am extins zona de predare și în afara lor. Îmi alternam orele de predare când afară, când în casă.
Când am împlinit 3 ani de activitate ca profesor, tatăl lui Ane a venit acasă cu un pui de pisică lovit de mașină, slab, murdar, plin de purici. L-a numit Leo. Ane l-a spălat, l-a îngrijit, a mers cu el la veterinar și când și-a revenit puțin, l-a lăsat în grija celui mai bun dascăl, a mea.
La început i-am prezentat curtea. I-am arătat interiorul foișorului, l-am învățat să alerge, să se joace, să se ia la trânte. Când a mai crescut, l-am învățat să se catere în copacii din curte și pe “puișor”. Am alergat pasări și am prins insecte.
Într-o zi, am hotărât că Leo este pregătit să treacă în etapa următoare:
- Azi te învăț să vânezi șoareci, ai exersat destul pe toate gângăniile din curte! Vom ieși din curte, afară în câmp. Dar mare atenție la câini, dacă vezi vreunul, fugi! Sunt cei mai mari dușmani!
Ne-am cățărat împreună în piersic, din piersic am sărit pe gard, pe magazia de la poartă și am mers aproape, în câmpul cu trifoi proaspăt tăiat al lui nea Lucică.
- Fii atent, Leo! Mai întâi ne folosim mirosul. Nu facem gălăgie, ne deplasăm ușor, mai mult pe burtă ca atunci când stai la pânda să-mi prinzi coada stufoasă. Când ochim prada, venim din părți opuse și-l prindem la mijloc.
Zis și făcut. În mijlocul câmpului mesteca o rădăcină de trifoi un chițăitor mic. Am pus ochii pe el și ne-am înțeles din priviri asupra pașilor ce trebuiau făcuți. Din câteva salturi, șoricelul nu a avut nici o șansă, a fost prins.
- Și acum ce facem, dle profesor? Îl mâncăm, nu?
- Sub nici o formă! Cea mai importantă regulă! Șoarecii nu se mănâncă! I-l vom duce lui Ane, să vezi ce se va bucura!
Și am plecat cu șoarecele în gură. L-am așezat frumos pe covorul de la intrarea în casă. Întoarsă de la scoală, micuța Ane, care acum avea deja aproape 12 ani, a găsit biata vietate întinsă pe covor, cu un picioruș lipsă. Văzându-l, s-a speriat teribil și a început să țipe cât a putut de tare. Tatăl ei a auzit-o și a venit să îndepărteze săracul șoricel.
- Ți-am spus eu că se va bucura! Haide să-i prindem și o șopârlă din acelea verzi. Mereu țipă la fel de tare de bucurie când le găsește la ușa.
Dar despre acestea, vă voi povesti altă dată! Acum sunt ocupat, părinții lui Ane au adus acasă o arătanie hidoasa și mare care latră. Mă deranjează că toți par că-l plac, dar eu știu că este foarte periculos. Oare nu mai sunt un profesor dorit aici?
