To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Andreea Roman participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Cluj, România și are 30 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Introspecţie
“ Vă puteți aminti cine ați fost înainte ca lumea să vă spună cine ar trebui să fiți?”
Ne transformăm fără să vrem în criticile celor din jurul nostru, sau le ignorăm orgolioși și ne exacerbăm personalitatea , în loc să o echilibrăm. Cu fiecare om care ne trece pragul de “salut”, ne metamorfozăm în iluzia a ceea ce am putea să fim alături de ei. Ne comportăm diferit în funcție de persoana lângă care suntem. Avem prieteni de ieșit, prieteni de băut, prieteni de povestit, de amintiri și pur și simplu cunoştiințe. Dar dacă am rămâne “noi” pentru toată lumea? Dacă ne-am plăcea îndeajuns de mult încât să nu ne schimbăm tonul vocii atunci când răspundem la telefon, sau să zambim fals în preajma oamenilor pe care nu îi agreăm.? Ca să ajungem în acest stadiu, avem nevoie de mai mult decât o părere bună despre propria persoană. Avem nevoie de iubire de sine.
Povestea iubirii de “eu” a început de la primele mele cuvinte, destul de accelerate pentru un copil de 2 ani. Eram mândră de mine și mă iubeam . Ca și copil, iubirea e ceva atât de natural, de firesc, încât nu ai nevoie de nimeni și nimic să îți dovedească iubire, pentru că pur și simplu o simți și o înțelegi și o emani.
Copiii au nevoie astfel de un simplu surâs pentru a se simţi iubiţi. Şi miliarde de stele ar îngheţa în ochii noştri , dacă am rămâne copii.
Cerşim într-un mod atât de frumos dragostea , naturii din jurul nostru, încât chiar ea îngenunchează în faţa inocenţei noastre.
Cum ar fi oare, dacă iubindu-ne pe noi în tonuri de albastru , s-ar deschide cerul şi ne-ar îmbrăţişa norii ?
Cum ar fi oare, dacă iubindu-ne pe noi în galben şi auriu, s-ar desprinde razele din soare, şi ne-ar fi sărutări pe obraz?
Cum ar fi oare, dacă iubindu-ne pe noi cu verde de-mpărat, cu firele de iarbă ne-am tachina amorul ?
Şi cum ar fi...dacă iubindu-ne în întuneric negru, pe şi sub pământ am fi mereu iubiţi ?
Suntem copii de oameni care-şi împărtăşesc dragoste, copii de Dumnezeu care ne ţine în dragostea lui infinită, copii de univers îmbibat in dragoste. Şi cu toate acestea, noi nu ştim să iubim.
Am avut prietenii care s-au destrămat mult mai uşor decât s-au închegat şi relaţii care s-au sfârşit înainte să înceapă.
Încă de când eram mică, visam la o poveste cu flori presărate la fiecare pas, trăiam într-o lume creată de actorii filmelor pe care le vedeam, pe ritmul pieselor romantice care le fredonam în fiecare seară.
Până la urmă suntem doar nişte poeţi stângaci, într-o lume beată, ce-i cu capu-n jos.
Nu am găsit niciodată o relaţie model, despre care să pot spune cu adevarat că “aşa îmi doresc şi eu “, dar până la urmă, armonia fiecăruia e diferită, iar noi ne modelăm după persoana de langă , pentru a crea un întreg.
În copilărie urmăream gesturile oamenilor şi îi tachinam cu privirea.
Încă din zorii zilei, îndrăgostiţii îşi chemau apusurile prin ferestre. Pe strada mea , soarele nu apunea niciodată . Într-o fantezie de lumină, mâinile se plimbau împreunate ore în şir .La colţul străzii era o cafenea liniștită, boemă. Nu adesea fericirile oamenilor se gaseau acolo , în pahare de vin.
Odată ce ni se structurează personalitatea şi depăşim iubirea de copil, e puțin mai greu să emani același sentiment pur. Am devenit ușor , ușor surprinsă de apartenența oamenilor la grupuri și relații. Iar în momentul în care am primit primul refuz de prietenie, iubirea mea de sine a scăzut considerabil. Am încercat de fiecare dată să mă fac plăcută prin diverse gesturi , vorbe, dar în căutarea mea atroce de a găsi iubire în alții, am uitat să mă iubesc pe mine.
M-am demoralizat treptat din cauza relațiilor în care am fost. Eșecuri după eșecuri, mi-au prescris viitorul în ceva depresiv și iritant. Iar relația cea mai toxică pe care am avut-o , a fost cu mine însămi.
Am fost pentru mine ceea ce nu îmi doream ca alții să fie: m-am autosabotat, mințit în repetate rânduri, am devenit delăsătoare, m-am neglijat fizic și psihic, am căutat mereu alinare în exterior, în loc să-mi găsesc confortul de a mă alina singură . Mi-am vorbit urat, m-am rănit de atâtea ori, mi-am refuzat lucrurile pe care le doream și am uitat să îmi zâmbesc. În cel mai dur mod posibil, am devenit fiecare partener pe care l-am avut. Conștientizezi la un moment dat că ceva nu e bine, dar e mai ușor să rămâi pe loc până trece furtuna, decât să fugi prin ea spre adăpost. Și anii trec… iar noi nu ne mai modelăm așa ușor ca şi atunci când eram copii.
Să te iubești atât de mult, încât să nu îți mai pese de iubirea altora… ci să o percepi ca pe ceva suplimentar. Gândirea aceasta ar trebui să o dobândim. Dar nu ne învață nimeni, iar noi suferim în repetate rânduri până să conștientizăm că suferința noastră e de fapt din lipsa propriului “eu”.Pentru că dacă am avea încredere în noi, la fiecare suferință, am da skip și am merge mai departe cu zâmbetul pe buze.
Cu toate astea, e normal să ne confruntăm cu sentimente în jurul oamenilor. Iar eu am ajuns să le percep pe fiecare diferit . Am învățat din fiecare experiență și am furat de la fiecare câte ceva constructiv. Poveștile de dragoste nu au mereu un final fericit, dar acum când mă gândesc la ele, zâmbesc pentru fiecare în parte.
Încă vreau să cred că există pentru fiecare dintre noi un suflet pereche, și vreau să cred că fiecare vom avea șansa să îl întâlnim. Pentru unii poate e vorba doar de compatibilitate, pentru alții e atracția fizică, pentru alții sunt licurici și stele și fluturi în stomac. Suntem diferiți și tocmai asta face fiecare relație unică și specială în felul ei.
Iar eu, am avut unicitate, și repetitivitate, și câte puțin din toate în toți. Pentru că bărbații din viața mea nu au fost perfecți pentru mine, dar cu siguranță sunt perfecți pentru altcineva. Am străbătut un drum lung să pot să îmi dau seama cât de mult contează fiecare om, indiferent cât de mult te rănește. Dar la fel de mult contează și cât de repede te poți desprinde de el, pentru a nu-ți mai face rău și pentru a nu începe să rănești și tu la rândul tău.
M-am cunoscut , într-un ansamblu de vicii și sentimente. Am trepidat la fiecare gest al lor. Am coborât și am urcat împreună aceleași trepte, până am luat-o pe căi diferite. Mi-am recunoscut greșelile și am învățat din ele. Au fost multe și greșelile mele, pentru care mi-aș dori să primesc iertare.
I-am iubit pe fiecare în parte, până am ajuns să mă iubesc pe mine . Și pentru asta, vreau să le spun mulțumesc tuturor bărbaților din viața mea!
Sfârşit !