To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Beatrice Florentina Bălașa participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Mogoșoaia, Ilfov, România și are 44 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Ținutul Ochilor Care Văd în Întuneric
Zidurile străjuiau impunătoare în mijlocul ținutului. Ascuns între umbre și lumini, băiatul privea uimit o lume ce-i frământase visele. Niciun pământean nu trebuia să calce pământul sacru al pisicilor. Doar el cutezase să o facă.
N-a existat ochi care să îl vadă, nici Elara nu l-a zărit, deși nu trecea zi ca ea să nu fie văzută cum se plimba nestingherită în carul ei tras de cele șapte pisici.
Doar una dintre ele nu se asemăna cu celelalte, aducând mai degrabă cu o dihanie schilodită. Era Sythara, o pisică fără blană, cu ochi seci pe dinăuntru. Coada lungă și osoasă lovea pământul ritmic, iar pe labele-i subțiri se întindeau gheare prea lungi pentru un trup atât de slab.
Înhămate câte trei, pisicile albe înaintau conduse de Sythara. Erau mari și vânjoase, cu labe groase și blană stufoasă. Când oboseau, se opreau din goană și respirau zgomotos. Doar Sythara era costelivă ca un animal blestemat ce duhnea a mortăciune. Pe Elara nu o deranja atâta vreme cât aceasta îi era de ajutor. Dar nici nu o îndrăgea așa cum o făcea cu celelalte feline. Îi acorda doar respectul cuvenit.
Și totuși, Elara își dorea mai presus de toate, să-și păstreze demnitatea, refuzând să profite de rangul dăruit prin sânge. Ea era Prințesa Elara - dreaptă și frumoasă - fiica regelui Goron, cel ce domnea cu înțelepciune peste Ținutul Ochilor Care Văd în Întuneric. Pășea cu o grație înnăscută, demnă de fiică a unui rege. Avea o putere tăcută în mers și o postură dreaptă. Era o pisică neagră ca noaptea, cu blana netedă și lucioasă, cu ochi de chihlimbar, gata să adulmece orice făptură - orice ar fi putut umbri granițele lumii pe care o veghea.
Fruntea îi era decorată cu piatra sacră, simbol al casei regale. Doar cei cu sânge de Goron o puteau purta fără ca mintea să le fie întunecată de puterea ei. În adâncul pietrei dăinuiau vocile celor vechi, așa putere avea, iar în nopțile fără lună, acestea i se strecurau în gând, aducându-i sfaturi și judecăți.
Toate își urmau cursul și totul era păzit de legile vechi ale regatului. Tărâmul pisicilor trăia sub vegherea Casei Goron — tainic și nevăzut.
Dincolo de zidurile vechi ale Palatului, lumea pisicilor se întindea pe ținuturi învăluite în magie. Aici, pisicile nu purtau blazoane regale, ci amulete din frunze vechi sau pietre adunate din râuri vrăjite. Nu trăiau în palate, ci în case suspendate în copaci vii, care formau adevărate așezări. Când râurile se revărsau, copacii se mutau prin alte părți uscate, unde pisicile își duceau traiul în liniște.
Fiecare comunitate avea ritualuri proprii și vrăjitori bătrâni care vorbeau cu umbrele pădurii. Cei cu blana sură, căci așa erau numiți mai-marii vrăjitoriei, conduceau toate ținuturile.
Așa se scurgeau zilele aici, când Kael a pășit în lumea pisicilor, fără voie, condus către ceea ce-i era menit. Pentru el, pisicile nu fuseseră niciodată doar niște simple animale. Nu știa de ce – și, poate nici nu era nevoie. Le iubea pur și simplu.
Zi de zi, își petrecea după-amiezile cufundat în cărți, iar acest obicei îl deprinsese încă de mic copil. Era felul lui de a-și potoli firea curioasă, adesea avidă de cunoaștere. Dar acea după-amiază avea să fie diferită de toate celelalte. Întins în pat, cu o carte în mâini, fiecare rând citit se împrăștia în gânduri ce nu-i dădeau pace. Și oricât se străduia, mintea i se întorcea mereu la visul ciudat pe care-l avusese cu o noapte înainte. O pisică albă îi spusese ceva… Căuta ceva… Se strădui să-și amintească, dar fără speranță. Gândurile păreau a-i fi fost strânse laolaltă și șterse cu totul. Își aminti totuși că vocea pisicii era îmbietoare, însă nimic mai mult de-atât, iar această neputință îl neliniștea. Oftă și lăsă cartea deoparte, pe marginea patului, frământându-și tâmplele între palme. Apoi, se ridică încet și se așeză la birou. O ușoară febrilitate îl cuprinse, iar frânturi de amintiri se iviră ca un amalgam, amestecându-i-se haotic în minte.
- Vinoooo! se auzi din nou aceeași voce șoptită.
Kael tresări și privirea i se plimbă frenetic între birou și fereastră. O pisică albă era cocoțată pe pervaz și mieuna insistent. Pupilele i se dilatau și i se contractau într-un ritm lent, aproape hipnotic. Nu părea flămândă, ci mai degrabă bine hrănită, cu o înfățișare îngrijită. Pisica îl privi stăruitor și mâna lui prinse un creion, mâzgălind, fără oprire, pe o foaie albă, multe cercuri suprapuse. Întâi mici, apoi tot mai mari, până când întreaga pagină deveni o spirală desenată febril.
Animalul se făcu nevăzut de la fereastră, pentru ca o clipă mai târziu să reapară în mijlocul spiralei, înfășurat în contururile negre ale acesteia.
Timpul părea să curgă nefiresc. Băiatul se trezi alergând prin succesiunea de curbe desenate, condus de pisica albă, până ce ajunse în centrul spiralei. Străpunse cercul și fu azvârlit pe un drum gol, întortocheat ca un ghem încâlcit. Continuă să rătăcească, făcându-se nevăzut. Nici privirea ageră a Elarei, nici mirosul pătrunzător al Sitharei nu-i simțiră prezența.
O duhoare grea împovăra aerul, făcându-i respirația tot mai apăsătoare. Din urmă se auzeau pocnetele cozii Sytharei ca niște lovituri de bici ascuțite, dar Kael nu se opri. Își continuă goana și ajunse în Ținutul Ochilor Care Văd în Întuneric. Vreme îndelungată cutreieră așezările, până la zidurile palatului, trecând nevăzut dincolo de Străjerii Zilei și de Umbrași.
Prin colțurile palatului răsuna ecoul unor voci stinse de milenii, chemându-l cu glasuri abia auzite spre o ușă tainică, bine păzită de umbra Primei Pisici. Ea nu dormea niciodată, veghea zi și noapte.
Kael întinse brațul spre ușă și simți un freamăt ce spintecă aerul, trântindu-l la pământ.
Din spatele ușii, se auzi o voce de copil, înceată, aproape șoptită. Vocea îi părea familiară, cu un timbru aparte, ușor de recunoscut.
- Cine ești? îl întrebă ea.
- Nu știu! îi răspunse băiatul, cu glasul sugrumat.
Cu un scârțâit ușor, ușa se deschise și întunericul prinse contur. Un șir de imagini i se derulară cu repeziciune dinaintea ochilor. Kael simți frigul unei ploi mărunte ce nu mai contenea. Apoi, văzu un pisoiaș zgribulit, tremurând sub streașina unei case, cu blana udă, lipită de trup și împietrit de frig. Îi auzi mieunatul stins ce se pierdea printre stropii de ploaie. Cu o mișcare blândă, o tânără femeie se apropie de el și îl ridică în brațe, pisoiul transformându-se, pe nesimțite, într-un prunc. Imaginea fu înlocuită rapid cu alta ce înfățișa un copilaș de câțiva anișori, șezând pe o podea și ținând strâns în brațe un ponei din lemn, primit în dar de ziua lui. În jur, se auzea un cântec de urare, cântat în cor de voci vesele. Kael fu năpădit de o adâncă bucurie. Își aminti cum aceleași brațele care-l ridicaseră pe pisoi, îl cuprinseseră pe copilul Kael.
Băiatul făcu un pas înainte. Fiecare imagine zugrăvită era mai mult decât un fragment – era o parte din el și toate îl conduceau înapoi spre sine.
Totul începuse într-o zi nefastă, cu mulți ani în urmă, când o tânără pisică, de pe acest tărâmuri, fusese aleasă să-i fie ursitoare. Neștiutoare și încă ucenică în arta magiei, juna vrăjitoare rostise binecuvântarea cum nu se cuvenea, iar puiul fusese smuls din lumea lui și aruncat în lumea oamenilor. Regatul devenise cuprins de-o mare tulburare. Regele Goron își plânse fiul cu lacrimi amare, iar pisicile se adunară puzderie, străbătând ținuturile în lung și-n lat, în căutarea lui. Nici măcar vocile străbunilor nu reușiră să-l găsească, iar tăcerea se lăsă greu peste tărâmul pisicilor.
Un val de emoții îl străbătu cu o forță neașteptată, copleșindu-l fără milă.
Umbrele se risipiră una câte una. La capătul scărilor de piatră Străjerii Zilei și Umbrașii îl priveau în liniște, cu privirea plecată. În mijlocul lor stătea regele Goron. Palatul se lumină, iar copacii vii începură să cânte. Cântul lor se răspândea peste tot ținutul, purtat de vânt și de ape, de foșnetul ierbii și al frunzelor. Cete de pisici înveșmântate în mantii lungi și albe, cu capișoane ce le ascundeau privirile, se îndreptau spre palat, intonând un cântec șoptit, cu sunete prelungi:
„Lumhara, Lumhara, fiu uitat,/Din noapte te-ntorci, cu pasul curat./Zharael se deschide și blând El te cheamă,/Sub blana tăcerii, se naște o flamă.”
Cu pași grei, regele înaintă spre Kael și-i potrivi pe frunte piatra sacră a casei Goron.
- Bine ai venit acasă, fiule, spuse, plecându-se ușor, iar glasul său bătrân și blând răsună în întreg palatul.