To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Carina-Maria Joarză participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din București, România și are 20 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Aurora
Ești mereu singură în oglindă,
precum o copilă, fragilă în propria idilă.
Scufundată de peisaj în nuanțe de vină.
Ar trebui să fii speriată,
dar deja te obișnuiești,
să cazi, să te ridici,
și să crezi că înaintezi,
privind soarele dintr-o vitrină.
Căci, printr-o culoare despărțită de pictură,
privim ochii care n-au mai fost deschiși;
Le simțim furtuna dintr-o singură picătură.
Îngerii își închid aripile înainte de a fi prinși.
Deschide gura,
speriată copilă, ești Aurora!
Să văd dacă îi mai porți zeului fisura.
Ori doar flacăra,
își face văzută țesătura,
sacrificându-i îngerului numele și armura.
Căci tu fugi prin pădure, precum regele de fluture.
Un întreg regat este redus la mantia sa din pulbere;
Soarele ardea secundele pe care ar fi vrut să le numere,
dar prin care n-a mai pătruns.
Balaurul cade, însetat după putere,
într-un tărâm care doar l-a ascuns.
Există tăcere în plăcere,
un adevăr rămas încă nespus.
Înainte și după ultima lui cădere,
fragil cade la picioare orice apus.
Când se apleacă în fața ta,
el poartă masca unui intrus.
Dispus să-ți fie un scut loial, tăcut.
Dar niciodată redus,
la cavalerismul unui supus.
Îndrăgostiții
Aș vrea să dau timpul înapoi,
să refac traseul care ne-a redus la doi.
Chiar dacă din scrisori de dragoste, acum ne refugiem în declarații de război,
sunt mai multe lacrimi,
decât pete de cerneală ascunse printre foi.
Ne uităm la aceeași stea, ocrotitorul nostru timpuriu,
dar când prima rază te atinge,
tu desparți cerul de simbolul său argintiu.
Inima ta, singurul loc unde obișnuiam să aștern ceea ce nu puteam să scriu,
acum are porțile închise,
ne-ai exilat pe un tărâm atât de pustiu.
Dar, dacă n-am fi împreună,
unde ar mai fi distracția?
Lipiți unul de altul când ni se taie respirația,
ne dăm în caruselul îndrăgostiților,
dar sufletele noastre n-au primit niciodată invitația.
Îngerii veghează asupra noastră de prea mult timp,
capete fragile întoarse,
inimile ne-au fost apropiate de fiecare anotimp.
Iar destinul nostru se află acum în mâinile celui mai divin,
care ne închide ochii,
când ne învață cum să ne privim.
Raiul ar fi fost diferit,
dar noi am ales lacrima din licoare,
în locul stropului de venin.
Iar acum, lângă noi, s-au așezat alți doi străini,
care nu se recunosc, dar știu că-și aparțin.
Justiția
Floare, lacrimă dezintegrată din nor,
îngerul ți s-a rătăcit în zbor.
Privește-l cum se prinde în rădăcini fără viitor.
Sămânța de azi cade întâmplător,
în promisiunea de mâine a unui trădător.
Sufletul învață coregrafia, ca să nu rămână dator,
cu o eternitate petrecută ca spectator,
în gratiile unui curcubeu incolor.
Floare, trandafir protejat de spini.
Scutul tău mi-ar fi fost de ajutor,
căci, printre îngeri, puțini sunt,
dar mulți se declară martiri.
Frumusețea se așază ca o rană,
în inima care găsește, în compliment,
ușa înspre capcană.
Ți s-a dat un nume,
dar tu vrei să-ți lași amprenta să zboare,
ca un fluture îmbrățișat de umbre.
Să pășești deasupra apei,
să exiști fără să lași urme.
Văd în ochii tăi lacrimi care ar putea să inunde,
progrese scrise în secole,
reduse la fragmente de secunde.
Dar, dincolo de nori, într-o întindere de regate,
acolo unde clopotele sunt tăcute,
iar capetele, veșnic aplecate,
există un loc pentru cei ca tine —
gânditori în singurătate.
Un suflet răzbunător, însetat de ape,
s-a speriat de săgeata trasă în el cu sinceritate.
Dar, lăsat să lupte împotriva curentului,
a războaielor de el provocate.
Nu a mai știut,
cum sau pe unde să înoate.
Nu a mai știut,
dacă merita sau nu să scape.