To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Corina -Liana Maniu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din Alba Iulia, România și are 62 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
ALEGEREA
Goarna țipă aspru și răgușit. Tresar și inima îmi bate puternic. Doar ce-am adormit, epuizat, înfrigurat și cu puzderie de gânduri în inimă…Încă o zi în tranșee.
Stalingradul se zărește înspre miazăzi. Văd câteva cupole de biserici. Bine că-s ca ale noastre, ortodoxe. Îmi fac semnul crucii rar și cu ochii spre una din ele încep Tatăl nostru. Poate e ultimul, Dumnezeu știe dacă mai apuc seara…
Căpitanul trece încruntat, cu pași apăsați prin fața noastră. Ne măsoară din priviri.
- Sunteți toți, mă?
Nu, nu suntem. Vede repede și el.
- Unde-i Ion Petrea? Ce știți de el? N-ați văzut când a căzut?
Nimeni, nimic. Stăm toți aliniați la raport, cu inimile strânse și corpurile forțate în poziție de drepți. Mă uit discret spre stânga. Ion trebuia să fie la doi oameni de mine. Dar nu e. Nu-mi vine să cred. Să știi că a făcut ce-a zis!
Ieri a fost o zi de bombardamente nonstop. Am înaintat foarte greu pâna aici.
Târâș, uzi de la ploaia rece de aprilie, prin noroi, ascunzându-ne după câte-o movilă…
Dar am ajuns la tranșee. Aici e oarecum mai adăpost. Față de puști, că de-o cădea o bombă, s-a terminat! Vasile a lu Codrin a căzut în dreapta mea. A zis o dată ‘vai’! și apoi a înțepenit. L-am zgâlțâit cât am putut, l-am strigat, l-am pălmuit să se trezească, apoi l-am mângâiat si am făcut semnul crucii pe el…Au venit sanitarii din urmă și l-au luat. Asta e. Aici, orice clipă de viață e scumpă. E un dar și te bucuri de ea.
Ion Petrea era alături și el, la vreun metru. Vasile un pas mai în față. Ion a văzut tot. Și cum a căzut Vasile și cum m-am zbuciumat eu să nu-l pierdem. Era prietenul lui cel mai bun. Vecin în sat și coleg de clasă la școală. A stat ca o stană de piatră. A înțepenit când l-a văzut pe Vasile împușcat. Nu mai putea mișca si nu mai putea zice o vorbă. Încet, apoi, ne-am dus mai departe. Că ce să faci? Să aștepți bomba? Inaintam, târâș, cum se poate. Măcar de n-am cădea prizonieri! De-asta am venit pe front, să ne facem datoria. Țara trebuie apărată. Se vede că n-a fost destul primul război mondial când tata si unchiu-meu au murit pe front; capii lumii ăsteia au mai făcut un război. Mare si ăsta, parcă mai mare ca acela. Și România e și ea la mijloc… Nu aveam ce face, nu aveam de ales. Adică eu aș fi avut. Mama -văduvă, cu mine singurul ei fiu, soția si cei doi copilași, erau în grija mea. Eram întreținător de familie. Domnul învățător mi-a spus că este lege si pot să fiu scutit de front. M-am gândit. Trei nopți m-am tot gândit și n-am ațipit un ochi…Să-mi las mama, care doar pe mine mă are și de-acum i-or fi grele bătrânețile? Să-mi las soțioara să vadă singură de copii? S-or descurca cu de-ale gurii? Pot să stau acasă, că de-asta-i dată legea, pentru situații de-astea… Dar pune-oi eu capul liniștit pe pernă? Nu cred. Îmi zice inima că nu asta-i calea cea bună. Mai frământat aș fi de nu-mi fac datoria… Am ales să-i spun că nu profit de lege. Dacă este nevoie să ne apărăm țara, mă duc și eu. Cum a făcut și tata. Și multi alți români de-a lungul veacurilor…Că doar așa avem azi țara noastră, pământul nostru și suntem un neam! De n-ar fi fost ei, strămoșii noștri vrednici, nu eram noi azi așa cum suntem, un neam de cinste! Și-apoi, Țara, neamul, sunt foarte importante. Și-n Biblie scrie- ‘la judecată vei merge cu neamul tău’. Cum ei, străbunii s-au gândit la noi, cu prețul vieții, si noi azi suntem chemați la fel. Pentru copii si nepoți. Să aibă Țară, pământ, neam!
Mi-e dor de Luța. Peste câteva zile, face 3 anișori. E așa dulce! Mi-a imbrățișat picioarele și m-a ținut strâns să nu plec! I-am promis bomboane când mă întorc! O să-i duc negreșit! Luțu, dulce și el, în leagăn…La toamnă va face anul. Doamne, fă-i mari si cuminți! S-ajungă să-i vadă pe copiii copiilor lor!
Se-aude iar glasul căpitanului:
- Unde-i mă, Ion Petrea? L-ați văzut căzând? O fi fost luat prizonier? Și după vreo zece secunde- - Îl dăm dispărut…
Nu l-am văzut căzând. Cel puțin până pe la miezul nopții era lângă mine. Speriat, tremura încontinuu. Apoi deodată îmi zice:
- Mă Ionele, eu plec! Eu aici, să mă împuște ăștia nu mai stau!
- Cum să pleci mă, că asta-i dezertare!
- Fie ce-o fi, eu nu mai stau, plec pe jos către casă!
- Stai, mă, că te împușcă! Hai cu mine, zice, o luăm prin spatele frontului și o ținem spre apus. Umblăm noaptea, hai!
- Nu vin, frate, nu vin…Dacă aici mi-e sorocul, aici va fi. Merg până la capăt. Am venit cu gândul că fac tot ce trebuie pentru țara mea și pentru copiii mei. Asta mi-i datoria. Am ales-o și mă țin de ea.
Într-un târziu am adormit doborât de oboseala. Nu știu ce a făcut Ion. Văd acum că nu e la apel. Sigur a făcut ce-a zis. N-a mai răbdat…Bine ca ai noștri cred că e căzut sau luat prizonier. E mai bine așa. Că dezertor e rău de el…
În 1 mai, la câteva zile după Paștile din acel an, mama mea, Luța, împlinea 3 ani. După ani de demersuri prin Crucea Roșie și Ambasadele României si Rusiei, adultă fiind, a aflat că în 2 mai în acel an, tatăl ei, la nici 30 de ani împliniți, a decedat într-un spital de campanie. Cu zâmbetul pe buze, în ciuda rănilor imense pe care le avea. Așa s-a consemnat în raportul de gardă al acelei zile.