To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Decebal-Nicolaie Todăriţă participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Sibiu, România și are 47 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Prințesa Picur de Ploaie și Cavalerul Soarelui
Cu mult timp în urmă, într-un tărâm fermecat, departe de orice hotar cunoscut de oameni, se întindeau două regate ce nu se întâlniseră niciodată: Regatul Norilor Cenușii și Ținutul Soarelui Veșnic.
În Regatul Norilor Cenușii, trăia un împărat drept și curajos. Avea o singură fiică – un copil născut în timpul unei ploi magice, cu ochii limpezi, cum este cerul după ploaie. În ziua nașterii sale, o rază de soare trecuse printr-un picur de ploaie și-i alintase chipul. Micuța prințesă a primit numele Picur de Ploaie.
Împăratul o iubea mai presus de orice, dar fericirea lui a atras ura unei ființe care trăia în răutate, la marginea umbrei: Vrăjitoarea Umbrelor Umede. Ea îl dorise pe împărat pentru ea însăși, dar când acesta a ales pe altcineva drept regina inimii lui – o femeie blândă și luminoasă din Regatul Luminii, care era mama fetei, vrăjitoarea s-a înfuriat și a jurat răzbunare. Într-o noapte, s-a strecurat în palatul împăratului, i-a adormit cu farmece pe toți străjerii și a răpit copila nou-născută, ascunzând-o în Castelul Tunetelor, pe care l-a înălțat cu piatra din norii cei mai grei, în mijlocul furtunii veșnice. Apoi, le-a spus tuturor că fetița a murit. De atunci, în Castelul Tunetelor, pe crestele Munților Cețoși, unde ploaia cade în șuvoaie și florile reci se deschid doar în lumina fulgerelor, trăia Prințesa Picur de Ploaie. Ea avea părul ca o cascadă de abanos, ochi verzi și limpezi ca stropii de rouă și inima plină de vise pe care nimeni din slujitorii săi nu le înțelegeau. Nici nu aveau cum, pentru că aceștia erau doar umbre reci cărora vrăjitoarea cea rea le dăduse trupuri de ceară și le ordonase să o păzească pe prințesă. Sigura ființă cu suflet din preajma prințesei era o bătrână doică, pe care vrăjitoarea o lăsase să îngrijească de fată, căci umbrele, deși aveau trup, nu cunoșteau acest meșteșug. Anii treceau, iar prințesa își dorea să vadă lumina soarelui, pe care o cunoștea doar din legendele doicii. Cu toate acestea, undeva în sufletul său, prințesa știa că mai văzuse măcar o rază, dar nu-și amintea cum și unde. Chipul său frumos era umbrit de tristețe. Dar chiar și așa, o urmă de lumină-i rămâne mereu pe fața albă ca marmura. Zilele treceau greu în castelul său din munți, zidit pe cea mai înaltă stâncă. Castelul era, la rândul său, atât de înalt, încât turnurile sale se confundau cu norii. Cât era ziua de lungă, prințesa cutreiera încăperile castelului și urca treptele către turnuri. Când ajungea în cel mai înalt turn, deasupra tuturor norilor, iar tristețea o cuprindea și mai tare, plângea. Lacrimile ei se transformau în picuri de ploaie, intrau în nori și de acolo cădeau pe pământ. Sub privirea veșnică a vrăjitoarei, nimeni nu îndrăznea să-i spună adevărul despre cine era. I s-a spus doar că ploaia o protejează, că lumea din afară e plină de focuri și primejdii și i s-a interzis să vadă soarele. Dar, în ziua în care fata a împlinit 18 ani, doica – bătrână și cu inima grea de ani de tăcere, nu a mai putut păstra taina.
– Copila mea, tu ești fiica împăratului Nor Bun, iar regina inimii lui, mama ta adevărată, a murit de dorul tău după ce Vrăjitoarea Umbrelor Umede te-a răpit când erai doar un pui de om. La scurt timp, a murit și împăratul. Nu ți-am spus niciodată, dar asupra ta apasă o vrajă – una care ține lumea ploii despărțită de lumea soarelui. Și numai când Cavalerul Soarelui, cel care n-a văzut niciodată ploaia, va zâmbi văzându-ți chipul, vraja se va rupe. Picur de Ploaie simți cum ceva din adâncul sufletului ei începe să se trezească. Era furie, dor, curaj, dar mai presus de toate, era o sete nemaivăzută de adevăr.
– Și dacă nu va zâmbi? întrebă ea cu teamă.
– Atunci vei rămâne aici pe veci, iar regatul va cădea în uitare.
...
În același timp, în partea opusă a lumii, în mijlocul unui târâm auriu numit Ținutul Soarelui Veșnic, domnea Cavalerul Soarelui, cel mai viteaz apărător al luminii. Era fiu al flăcării și al vântului cald, iar ochii lui erau blânzi ca răsăritul, ardeau ca soarele amiezii, dar erau și visători ca apusul. El nu văzuse vreodată ploaia, dar noaptea visa deseori sunetul, atingerea unei ape necunoscute și răcoarea unei brize care-i mângâia fruntea. Ultimul său vis fusese mai straniu decât toate celelalte. Din sunetul apei se întruchipa o fată nespus de frumoasă care îl privea de dincolo de niște nori iluzorii și-i cerea ajutorul. Visul acesta se repeta deja de mai multe zile.
Într-una din zile, gândindu-se la semnele din vis, Cavalerul Soarelui se plimba pe terasa înaltă a palatului său de aur, când a simțit o picătură rece atingându-i fruntea. S-a oprit și a privit cerul, neînțelegând ce se întâmplă. Soarele era încă sus, dar câțiva nori se adunaseră pe neașteptate, ca niște oaspeți nepoftiți. Era pentru prima dată când cavalerul îi vedea în realitate.
– A fost... apă? murmură el. Din cer?
Aflat lângă el, Bătrânul înțelept al palatului privi cerul cu ochi adânci și rosti cu glas grav:
– Nu e o simplă ploaie, cavalerule. Este semnul vechii profeții. Când prima picătură va atinge trupul Cavalerului Soarelui, cele două lumi vor fi nevoite să se cunoască. Iar soarele și ploaia se vor întâlni, nu în luptă, ci în iubire. A veni vremea să trimiți pasărea de foc cu răvașul de taină.
Cavalerul Soarelui nu spuse nimic. Privi cerul care părea că-i îndeplinește cea mai arzătoare dorință: să iubească. Din palma lui, focul se adună în forma unei păsări cu aripi din raze. Răvașul, scris cu cerneală din praf de stele arse, spunea:
„Către tine, Prințesă a Ploii, născută din suspinul norilor și din cântecul luminii, Te chem. Te chem nu să mă stingi, ci să renaști. Soarele va păși în ploaie și nu se va mistui. Te voi căuta la capătul lumii, dacă vei citi acest răvaș. Și acolo, unde lumina se lasă îmbrățișată de ploaie, vom fi una. Trebuie doar să spui: cu soarele în ochi voi mistui furtuna”.
Cavalerul suflă ușor către pasărea de foc, care-și luă zborul către Munții Cețoși. Acolo, prințesa Picur de Ploaie stătea în Castelul Tunetelor, privind spre linia orizontului unde, pentru prima dată, un fir subțire de lumină părea să străpungă perdeaua de nori.
– Lumina aceea… nu e de la fulger, rosti ea uimită. E blândă. E... caldă și parcă am mai văzut-o cândva. Nu se înșela. Era aceeași lumină care-i mângâiase chipul la naștere. Prințesa își duse mâna la piept, unde purta un pandantiv de ambră, un dar de la mama ei, regina. Pandantivul vibra ușor, ca și cum ar fi fost chemat. Era chemarea păsării de foc. În acea clipă, pasarea se așază la fereastra turnului. Deși furtuna se întețise și apa cădea în șuvoaie, focul din aripile sale nu se stingea. Purtătoarea de vești lăsă să cadă din cioc răvașul sigilat cu raze de soare. Umbrele care păzeau prințesa încercară să-l distrugă, dar răvașul le ardea trupurile de ceară fără suflet. Doar prințesa îl putea atinge. Îl citi pe nerăsuflate și apoi cu un glas de apă limpede spuse:
– Cu soarele în ochi voi mistui furtuna!
Departe, în Ținutul Soarelui Veșnic, o a doua picătură de ploaie căzu pe fața cavalerului. Semn că prințesa rostise cuvintele tainice. Fără să mai stea pe gânduri, începu pregătirile de călătorie.
...
Dar umbrele cu trup de ceară ale vrăjitoarei îi povestiră acesteia cele întâmplate. Aflând de scrisoarea păsării de foc, Vrăjitoarea Umbrelor Umede se înfurie cumplit simțind primejdia apropiindu-se și trimise vânturi negre și cețuri rătăcitoare să învăluie cărarea către Castelul Tunetelor, sperând că nimeni nu va ajunge până acolo. Cavalerul Soarelui, purtând armura lui de lumină, le îndepărtă însă cu ușurință în drumul său spre regatul ascuns de nori. Drumul era totuși necunoscut și primejdios. Soarele nu pătrundea prin pădurile înalte, dese și umede, care formau hotarul dintre cele două lumi. Pe măsură ce înainta, cavalerul simțea cum lumina lui se slăbește, iar umbrele îl urmăresc în tăcere.
Atunci, din întunericul codrului, apăru un moșneag cu barbă de rădăcină și ochi ca două lumânări aprinse. Se sprijinea într-un toiag din lemn de alun.
– Stai, flăcăule! Nu-i cale ușoară ce cauți, dar nici pierdută! Sunt Moșul Pădurii și știu ce vânt te-aduce. Dacă vrei s-ajungi la fata de ploaie, ai nevoie de ajutorul celor ce știu umbrele.
– Și cine știe aceste umbre, moșneagule? întrebă cavalerul.
– Ți-oi spune, dacă îmi dai niscaiva pâine și un pic de apă, că tare mi-s ostenit după ce am adunat toată ziua lemne de foc, răspunse moșul.
Deși aprig la mânie ca soarele, cavalerul era milos din fire și îi dădu moșului apa și pâinea lui și spuse:
– Eu sunt tânăr și nu am nevoie de ele, ia-le să prinzi putere că poate te așteaptă acasă copiii și nepoții.
După ce bău jumătate din apă și mâncă jumătate de pâine, bătrânul spuse:
– Mulțumesc voinice, că mare bine mi-ai făcut. E rândul meu să te ajut. Urmează-mă.
Cavalerul îl urmă prin ploaia rece și Moșul Pădurii îl duse pe cavaler într-o poiană tăinuită, lângă un stejar bătrân, cu o coroană atât de deasă, încât nici cea mai puternică ploaie nu pătrundea frunzișul. În trunchiul său locuia un duh bătrân, mai bătrân decât însăși ploaia, care spuse:
– Eu sunt Sfetnicul din Stejar și acest moșneag este fiul meu. Dacă te-a adus la mine, înseamnă că ești purtătorul luminii. Cărarea de munte către Castelul Tunetelor e întortocheată și plină de capcanele puse de Vrăjitoarea Umbrelor Umede. Dar, înainte de a muri de dor, Regele Nor Bun a făurit o hartă pe cer, cu speranța că fata lui trăiește și cineva o va salva. Cațără-te în vârful meu și vei afla calea. Apoi, pe drum, vei întâlni și fetele pădurii. Și ele te vor ajuta, dar să nu le privești în ochi căci îți vei uita misiunea. Ele îți vor cere asta, dar să le dai ceva în schimb.
Cavalerul îi mulțumi Sfetnicului din Stejar, își împleti cu repeziciune o scară de raze de lumină și urcă în vârful copacului. De acolo, văzu, desenată din nori, harta regatului. Încredințat că e pe calea cea bună, el porni mai departe. Deodată, din ploaie se înfiripară câteva siluete albe, care glăsuiră:
Încotro te îndrepți, viteazule? N-ai vrea să te oprești să ne privești frumusețea?
Amintindu-și de spusele Sfetnicului din Stejar, cavalerul nu le privi, dar le spuse:
– Vin din Ținutul Soarelui Veșnic și v-am adus în dar o oglindă de raze care să vă reflecte frumusețea.
Fetele pădurii chicotiră:
– Chipurile noastre nu vrei să le privești, dar primim totuși darul tău. Să privești însă chipul prințesei, până aceasta va zâmbi și vraja se va rupe. Dacă nu zâmbește, e o capcană.
– Dar știți ce putere are chipul fetei? întrebă Cavalerul.
– Puterea de a-ți înmuia inima, chiar dacă ești fiu de foc. Vrăjitoarea știe, și de asta se teme cel mai tare: un zâmbet născut din lumină și ploaie.
Încrezător, Cavalerul Soarelui porni mai departe. În urma lui, pădurea fremăta, stâncile tremurau. Să fie teamă, să fie speranță? Înaintea lui, norii se adunau din ce în ce mai grei, iar Castelul Tunetelor răsărea ca o suliță de argint în inima furtunii.
Dar Vrăjitoarea îl aștepta. Nu cu o armată, ci cu o iluzie. Căci primul chip pe care avea să-l vadă în turn… nu era al Prințesei Picur de Ploaie, ci o dublură plăsmuită din aburi și umbre. Când Cavalerul Soarelui păși în turn, o neliniște ciudată îl cuprinse. Fulgerele se jucau pe ziduri, dar nu tunetul le urma, ci o liniște apăsătoare. În mijlocul camerei rotunde, pe un tron din nori înghețați, stătea o fată cu părul de abanos și chipul blând – sau cel puțin așa părea.
- Ai venit, fiu al soarelui, spuse ea cu vocea dulce. Acum rămâi cu mine și vom domni împreună.
Dar ochii ei erau goi, fără lumină, fără suflet. Cavalerul simți că ceva nu era în regulă. Își aminti de spusele fetelor pădurii și o privi. Mai întâi blând, apoi aprig, apoi visător. Fata nu-i zâmbi, iar tânărul înțelese că nu este adevărata prințesă. Își adună toată puterea luminii și învălui arătarea. Fata de pe tron începu să se destrame, ca un nor atins de soare. Într-o clipă, în locul ei s-a înălțat Vrăjitoarea – înaltă, îmbrăcată în valuri de fum și ploaie neagră, cu ochii ca două lacuri fără fund.
– Nebunule! Ai fi putut avea totul! strigă ea, ridicând mâinile. Acum te vei topi în ploaia mea!
Un șuvoi de apă întunecată se năpusti spre el, dar cavalerul își ridică scutul solar și reflectă lumina în jur. Chipul său era înflăcărat.
– Nu ai înțeles niciodată, Umbro, spuse el. Puterea nu stă în a ține lumea în întuneric. Ci în a o lăsa să înflorească. Din armura sa, cavalerul a lăsat lumina să se reverse. Umbrele s-au risipit. Vrăjitoarea a țipat iar trupul ei s-a destrămat în picături reci care au căzut pe podeaua de piatră. Trupurile de ceară s-au topit. Atunci, o ușă se deschise în peretele turnului. În spatele ei, învelită într-un voal de ploaie și lumină, stătea adevărata Prințesă Picur de Ploaie.
Cavalerul s-a apropiat încet, iar ea l-a privit fără teamă.
– Tu ești…?
– Eu sunt. Și tu ești lumina pe care am visat-o toată viața, îi spuse ea zâmbind.
În clipa în care zâmbetul ei îi întâlni privirea Cavalerului, razele soarelui umplură turnul. Vraja se rupse cu un sunet ca o coardă de harpă, și norii grei care învăluiau regatul se risipiră pentru prima oară în 18 ani.
Cerul s-a deschis. Soarele a îmbrățișat ploaia. Prințesa și cavalerul și-au cuprins mâinile și nu s-au mai despărțit vreodată. Și din această întâlnire s-a născut primul curcubeu