To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Elizabeta Plămădială participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Târgu Mureș, România și are 16 ani. Este îndrumată de Prof. Consuela Pop, Colegiul Național „Unirea”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Puiul mamii...?
Dragă mamă,
unde îți ții ascunși copiii?
Vor cădea morți de teamă
sub ceruri înstelate, în gratii argintii
ca visurile lor sfărâmate…
Îi ții captive… să nu fugă
pruncii tăi.
Dragă mamă, lasă-i să zburde în ceruri și-n labirinturi,
să descopere pământuri vechi și nepătrunse.
Doar eu
Ce e cu acea pasăre
ținută în cușcă, plângând:
“Cine oare mă va scoate?”
Ea vrea să zboare, să cânte,
să viseze…,
dar n-are voie.
Prizonieră în cușca vieții-
nu o făptură.
M-apropii, îi aud plânsetul vag,
un cântec, un vis.
Și-mi șoptește:
“Lasă-mă să ies,
Să zbor, să cânt, să visez!”
Dar cușca i-a zis:
“Nu, eu te vreau lângă mine,
să plângi, să ciripești,
nu să cânți sau să zbori,
nu să visezi…
Te vreau aici, lângă mine,
nu departe, în lume,
să stai cu mine,
doar eu și cu tine.
O ușă…
Și dacă nu deschideam eu
ușa sufletului meu?
pentru cei nepoftiți,
indivizi ce nu-și găseau loc în pustii,
dându-i fiecăruia o parte a corpului meu: oasele, pielea, și la sfârșit inima?
Nu voi ști niciodată, uite-mă acum: pierdută, singură, fără ajutor.
Strig, zbier, alerg, m-arunc în gol…
Liniștea învăluie sunetele,
Îl aștept ca plânsul să mi-l spulbere,
însă ce a mai rămas e frica,
frica de a rămâne un nimic,
un fir de păr, o lacrimă,
o bucată de piele și niște ochi mici
ce observă lumea, însă nu vorbește.
Cu ce să mai vorbească, dacă n-are buze?
Mi-au luat ideile pe post de muze,
Părerile ca “inspirații” , iar sentimentele… aspirații.
Acum stau și mă întreb…
“Și dacă nu deschideam ușa sufletului meu?”