To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Gabriela Banu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 73 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Biblioteca
Se întâmplase încă odată. Era o noapte fără stele, cu vânt șuierând șerpește pe la încheieturile ferestrei când George sări din pat speriat – nu de vijelia de afară – ci de visul lui. Se făcea că Ion al lui Rebreanu dăduse foc conacului jupânesei Ilisafta a lui Sadoveanu, și niciun Jder nu era acasă...
Se duse la bucătărie și-și luă un pahar mare cu apă, deși nu ajungea să stingă vâlvătaia, își spuse mustăcind a zâmbet. Hmm, ce vis tâmpit... E drept că în ziua precedentă, „cei patru evangheliști” cum îi botezase el urmând aplecarea lui către cele sfinte, de fapt prieteni într-ale cititului de la Liceul Cel Mare îi ceruseră cele două cărți, iar el nu mai avea romanul lui Rebreanu, era împrumutat. „Măi Dominic, nu striga bre așa, că-n două zile vine mândruța căreia i-am dat cartea, și gata!” –Nu se poate, domnu’ George, eu mâine am test! „Du-te atunci la a noua C, la Monica, și roag-o să-ți dea cartea...” –Acuma zbor!
Între timp, Luca, Mihai și Cătălin se ciorovăiau care să ia primul Frații Jderi, și iarăși a trebuit să intervină - aveți-vă ca frații, ori citiți pe rând, ori faceți un cenaclu... Mihăiță tată, nu te mai oțărî atâta, că n-ai văzut leul în pustie!. –Eu am o idee, sări Luca, nu e prea... evanghelică, dar o fi bună la ceva... „Dă-i drumul!” – Tragem la sorți! „Păi bine măi, tu vrei să-ți pice pomana ca la păcănele? Norocul a alunecos, nu te poți bizui pe el...” –Încetați, fraților, ce vă certați ca chiorii, ia să vă spună domnu’ George cum e cu îngerul cel vestitor? Că uite colea, am mai găsit două exemplare din Frații Jderi! „Cătăline, ești un geniu! Nu chiar înger cu trâmbița, dar pe-aproape”, au decretat toți în cor.
Iar acum, George sta și despica firul în patru: oare faptul că nu găsiseră cărțile de la început era motiv de vis urât? Tu, Rebrene, cum să dai foc jupânesei Ilisafta? Iar tu, pămpălău de bibliotecar, cum să te chinui cu asemenea vise? „Mi-oi fi pierdut vreo țiglă de pe casă... Stai omule, liniștește-te, nu vezi că bați câmpii? Și chiar jocul ăsta cu cei patru copii cărora le zici evangheliști, bine că nu le-ai schimbat numele – dacă aveau să spună acasă, iar părinții or fi din tagma ateilor? Mda, mintea românului de pe urmă...
Totul pornise pe la început de An Nou, când cei patru prieteni au chiulit de la chimie și au venit în bibliotecă... Nu era prima oară, o mai făcuseră de câteva ori... Iar George bibliotecarul, le propunea fel și fel de „joculețe”, că așa-i mai păcăleau și profesorii când trebuia să le predea ceva greu: e un joc! Acum, George îi îndemnă, desigur, la joc, ca să nu ne plictisim... Uitați-vă pe rafturile din stânga – pe cele din dreapta sunt cărți de literatură universală și nu ne complicăm...- alegeți-vă titlul unei cărți pe care NU ați citit-o și faceți o povestire cu acel titlu. Băieții s-au entuziasmat de idee, dar au venit cu „îmbunătățiri”: să nu fie aceeași carte, dar să știe fiecare ce lucrează vecinul... Și uite-așa au început coșmarurile bibliotecarului, fiindcă se pare că el urmărea în vis ideile puștilor... și mai punea și de la el...
Acasă, după agitația nopții, se mai liniștise, și își zise că cel mai bine ar fi să ia totul cu oarece umor și dacă s-o îngroșa gluma, abia apoi să meargă la... psiho-pupu, vorba prietenului scriitor. Și-și aminti că prima oară visase bătălia din Scrisoarea a III-a, dar în bibliotecă, cu geamuri sparte și cărți zburând peste tot, și n-a apucat să-l vadă pe Mircea-nvingător... i-a părut rău... parcă și acum îl vedea pe Baiazid colo-n colț, pe șapte tomuri de Larousse, când „bătrânul” nostru l-a pus la punct...
Ștefania, nevastă-sa, veni îngrijorată în bucătărie. „Ce s-a întâmplat? Ești bine?” –Sunt și nu sunt..., răspunse el morocănos. –Am visat iarăși de-alea, d-ale mele... „Nu te mai juca cu copiii ăia! E periculos, tu pui suflet în meseria ta și doamne-ferește, cine știe unde-ajungi...”
-Dar îmi place, am acces la o viață paralelă cu asta a noastră, și te rog să mă observi atent: dacă ți se pare că am alunecat cu totul în butoiul acela, că m-am scufundat adică, du-mă la nebuni. Or să-mi spele creierul și gata!, se aprinsese și Ștefania a înțeles că trebuie să-l lase într-ale lui. „Hai să-ți fac o cafea...”
După amiază iar au apărut „chiulangiii”, și se plimbau printre rafturile de cărți – domnu’ George, ia uitați ce-am găsit, strigă Cătălin – un album cu Istanbulul! „Da, e frumos, l-am primit cadou astă-vară când am vizitat orașul...” -Și eu am fost!, răsări Luca. Foaarte mișto! „Într-adevăr, dar acum ia să-mi spuneți: s-a apucat cineva de jocul nostru?”
–Eu mi-am ales Urmuz, spuse Mihai. „Păi Urmuz e autorul, nu cartea!” -Știu, dar mi-a căzut în mână o povestire de-a lui, și am văzut că n-a scris decât texte scurte, iar eu m-am gândit să scriu o poveste scurtă pe care s-o botez Pseudo-Urmuza... „Fugi măi, păi ești tu în stare să scrii proză absurdă? Întâi se-ncepe cu d-aia normală” sărise Dominic. „Habar n-ai! Uite că eu am mai scris și „Misterul lunii pătrate”, na!
George își amintea – băiatul venise la el cu un text căruia îi pusese titlul acela și povestea era despre o navetă spațială care ateriza pe Pământ doar în nopțile cu lună pătrată. Naratorul se întâlnise într-una din aceste nopți cu un... alfa-bet, cică așa se prezentase extraterestrul, care l-a invitat la o călătorie, dar băiatului i-a fost frică și nu s-a suit în navetă... Atunci, alfa-betul îi spune să-și pună căștile și să asculte „Simfonia Lunii pătrate”, că așa se va vindeca de teamă și data viitoare... N-a mai existat o „data viitoare”... Între timp, discuțiile aprinse continuau și George tot încerca să facă pe mediatorul.
–Nu vă certați, apucați-vă de treabă cum a fost înțelegerea, fiecare își alege ce vrea, și scrie cum vrea...
Cătălin se retrăsese într-un colț cu două cărțulii – Enigma Otiliei și La țigănci și începu să scrie de zor pe tableta care luase locul caietelor, spre disperarea „matematicii”, care-i atrăsese atenția că pe tabletă nu-și păstrează ca pe maculator toate explicațiile, și formulele algebrice or să i se pară chinezisme... Dar acum se apucase de treabă, își deschisese un document nou și scria de zor. În bordeiul țigănesc odaia de „primire” era cu Răpirea din serai, cu un pat cu baldachin cu perdeluțe verzi, cu o masă scundacă, de ghicit, având în mijloc un bol mare în care ningea peste o căsuță pitică, și cărți de tarot pe fața de masă imitație de catifea roșie; ah, da, mai era și o tăviță cu cești pentru cafea de ghicit, ce mai! tot tacâmul... Aici o așeză „autorul” pe Otilia care fusese – într-un mod totalmente incorect politic! – fusese deci răpită de țigani și pusă să ghicească în ghioc, să atragă tineri duși cu pluta, să danseze amețitor lângă masă, pe muzică „d-a lor” care se auzea-n surdină nu se știe de unde... Rămăsese însă, pentru țigănci, „o enigmă” fiindcă ba se îndrăgostea de câte un „client”, și-l ajuta să iasă pe ușa din dos, fără să-i fure niciun gologan, ba încercase de vreo două ori să „spele putina”, dar o prinseseră la poartă... Și doar trăia ca o prințesă! Avea tot ce-și dorea! De ce să plece? O enigmă!
Iar acum, lui Cătălin îi veni ideea să-o elibereze pe Otilia, drept în mijlocul bibliotecii! „Dar Pascalopol unde e? Dar moș Costache? Vin și ei?” Descrisese cu atâta elocință frumusețea fetei încât ceilalți băieți crezură că o văd aievea și priveau cu spaimă, dar și George parcă începuse să trăiască povestea, de aceea a vrut să-i aducă de față și pe bărbații lui Călinescu. „Păi... eu n-am citit, nu-i cunosc pe ăștia” – Cătăline, atât îți spun: adu-i și pe ăștia în povestea ta și vezi ce faci cu ei, că-n bordeiul țigănesc sunt multe enigme...
Când s-a sunat, i-a trimis la ore și le-a spus că data următoare să vină când termină cursurile, ca să nu aibă necazuri. El s-a dus acasă și nici nu s-a așezat la masa pusă de Ștefania – hai să-ți citesc ceva... și-a desfăcut repede servieta, scoțând niște foi – erau ale lui Dominic, care venise cu altă „minune”. „Ia uite ce mi-a scris zăpăcitul ăsta... Pusese titlul „Ciocoii vechi și noi cad în Groapă”, iar miezul poveștii era cam... mafiot: ciocoii noi erau un clan dușman al celor vechi și i-au atras în cursă pe aceștia pe buza gropii lui Ouatu, o zonă nenorocită plină de gunoaie de lângă București și le-au zis că ai lui Mânălungă veneau chiar atunci cu trei căruțe de marfă pe buza gropii ca să-și împartă numai inele și coliere și alte zdrăngănele d-astea lucitoare,,, și telefoane mobile și portofele grase – duium... Era o gogonată, că imediat a început marele măcel – zece „vechi” și șapte „noi” s-au întrecut în „kung-fu” până ce i-a văzut puradelul Șecspir care venise și el să caute ceva fierătanii cirodite de barosani și lăsate acolo din lipsă de transport. El i-a văzut pe Ciocoi cum se-ncaieră cu tehnici de „marțiale” dar și fără de ele, doar cu iataganele, și a scos repede mobilu găsit ieri într-un buzunar – nu al lui, desigur - și a chemat poliția... Sânge, capete sparte, buze rupte, tot tacâmul, puteai să faci un film prost după el...
-Prost sau bun, cum e moda acum, îl întrerupse Ștefania; dar băiatul s-a inspirat mai mult de la filme decât din cărți, că văd copiii ăștia niște aiureli cu clanuri mafiote, cu bătăi... Și i s-o fi părut că și la 1900 în România, se petreceau asemenea chestii. Adică, poate că se petreceau, dar nu se făceau pelicule cu ele... Iar pe ei, nu știu dacă-i ajută cu ceva jocul tău – cartea e un lucru mare și de obicei, sfânt... dacă n-o citești, rămâi sărac...
-Stai liniștită, că înțelegerea este ca după ce scriu trăsnaia lor, să citească cele două cărți și să vorbim comparativ...
- Și mai am o nedumerire: scriitorașul, autorul, deh!, e cumva un... băiat de cartier? De unde are el vocabularul ăsta?
-Nu știu, e posibil, dar dacă-i așa, e lucru mare că vine la bibliotecă...
-Și care-i chestia cu „groapa lu Ouatu”? O fi fost străbunicul tenorului?
-Nici pe asta n-o știu, dar dacă-i așa, neamul lor poate fi mândru că are un strămoș care tăia și spânzura juma’ de București, și era cunoscut și temut de tot orașul, iar acum îl ascultăm pe tinerelul ăsta care are o voce minunată...
-Hai la masă.