To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Ioan Avram participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Cluj-Napoca, România și are 71 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Eminescu, lumina lunii
Zori-ncep să se reverse peste margini de costișă,
Luna stă să ațipească și privește-acum piezișă,
Pe poteci își poartă dorul ducând crăiese de mână
Până ziua cea albastră peste toate e stăpână.
Lună tu vazut-ai multe, crai, crăiese și Luceferi,
Raze dulci căzând din ceruri peste lacul cel cu nuferi,
Dar ți-e dor de Eminescu, un Luceafăr visător
Ce-a zidit palate-n rime cu un har nemuritor…
A trecut grăbit prin lume, un veșnic îndrăgostit,
Te-a privit cu ochi senini, căutându-te-n zenit ,
Raza ta strălucitoare a turnat-o în poeme
Nepătrunse de rugină, netemându-se de vreme.
Ca un pictor al luminii ți-a pus aripi lucitoare,
Rătăcind prin codrii sacri sau fantastice răzoare,
Al iubirilor nocturne martor călăuzitor,
Sprijinindu-se pe-o rază ce-aprindea cuvântul dor.
Stând de vorbă cu gorunul
Drumuri vechi și drumuri noi, toate se unesc într-unul,
La o margine de sat, stând de vorbă cu gorunul,
Am plecat în lumea mare să îmi fac un căpătâi
Dar cărările se-ntoarnă la căsuța cea dintâi.
Câtă veselie-n juru-i fremăta cândva gorunul,
Acum stă adus de spate, își destăinuie surghiunul:
Fost-au tinereți bogate, mulți copii în jurul meu
Dar de-o vreme doar securea dă târcoale, mai mereu…
Au trecut zile-nsorite cu râsete colorate,
Mi-amintesc poiana-n care scriam vise într-o carte,
M-am întors acum acolo dar în jur e mai pustiu,
Am plecat cu toți-n lume, pentru ce nici nu mai știu.
Din poiana cu povești privesc casa părintească,
Ea e tot la locul ei dar nu-i chip să mă primească,
Tata a plecat la ceruri, mama luând-o după el,
Mă întâmpină la poartă un greiere menestrel.
Drumul iarăși mă întoarce la vechile rădăcini,
Mai trag aerul în piept și simt izul de pelini,
Gustul lor amar mă-ndoapă cu o tainică licoare
Iar pustiul mă cuprinde într-o mreajă ce mă doare.
Prutul
Peste Prut trecea odată pod de flori de farmec plin,
Iar o lacrimă curată uda ramuri de mălin,
Din răstimpuri zbuciumate lacrimi curg pe râu în jos
Și-o mulțime de păcate fac tărâmul mlăștinos.
Undeva în depărtare striga glasul lui Ștefan,
Strigăte de-mbărbătare pentru bravul său oștean,
Parcă se aud și-acuma glasuri sfinte de eroi
Ridicând spre cer neuma, pentru țară, pentru noi.
Au trecut vremuri sihastre peste albia cernită
Cernând apele din astre printre ochiuri mici de sită,
Prutul surghiunit de soartă împarte Moldova-n două
Dar românii laolaltă și-ar dori boabe de rouă.
Și-ar dori o țară mare îmbrăcată-n tricolor,
De la Dunărea albastră pân’ la Nistru și-n Ponor,
Sus pe vârfuri de Carpați, din Dobrogea la Hotin,
Fără frică de războaie, fără gustul de venin.