To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Ioana Ilieși participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Prundu Bârgăului, Județul Bistrița-Năsăud, România și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Prietenia dintre Ronipod și Melc Leneș
Soarele se ridica pe cer de două sulițe, anunțând o zi de vară minunată. Un miriapod se avântă grăbit pe o frunză de brusture, aplecată până pe pământul reavăn.
Deodată simți că nu mai putea înainta. Piciorușele i se împotmoliră într-un lichid albicios, „Ce poate fi?” se întrebă miriapodul, încă buimac, abia trezit din somnul dulce al unei nopți de vară încântătoare.
-Săriți! Ajutor! Sunt captiv! Salvați-mă! țipă miriapodul cu gura-i mică, dar îndrăzneață.
De sub frunză apărură două tentacule mai lungi, ce purtau în vârf ochii și două tentacule mai scurte, ce pipăiau cu suspiciune marginile frunzei.
-Cine ești, ciudățenie, de unde ai apărut? întrebă miriapodul, uimit peste măsură, cu privirea pironită pe noul venit.
Încet se dezveliră privirii trei rânduri de buze, așezate în formă de triunghi, o limbă zimțată se puse în mișcare fără grabă, apoi îi spuse într-un târziu:
-Eu sunt Melcul Leneș.
-Mișcă-ți mai repede picioarele și salvează-mă din capcana în care am căzut! zise cam răstit miriapodul.
-Care picioare, că eu am doar unul? se auziră cuvintele molfăite de buzele melcului.
-Vorbești serios? O, vai de tine! Cum se poate așa ceva? Cum vei ajunge la căsuța ta, deplasându-te cu un singur picioruș ?
-Nu trebuie să mă deplasez pentru a fi acasă. Eu îmi port căsuța în spate mereu. Casa mea se numește cochilie.
- Cochi… cum? întrebă miriapodul, părându-i tare ciudat acest cuvânt.
-Lie, cochilie, îi răspunse melcul, râzând pe înfundate, ca să nu-și supere partenerul de dialog.
-Doamneee, auzi! Să-și ducă o viață casa în spinare… Ce pedeapsă i-ai mai dat!
-Uneori pare o pedeapsă, dar poate fi socotită și un avantaj.
-Și nu ți se clatină țiglele de pe acoperișul casei tale? întrebă intrigat miriapodul.
De data aceasta melcul râse cu poftă, de-i tremurau cele trei buze.
-Nu, nici vorbă, casa mea nu are acoperiș, cum crezi tu, este ca o jumătate de minge, întărită, sidefată în interior. Ca să-mi fie cochilia sănătoasă, consum deseori săruri de calciu.
- Ce spui? Să-ți fie sănătoasă casa? E clar, nu ai toate țiglele pe casă! continuă miriapodul, ironizându-l. Doar un picior, o casă…, dar nu orice casă, ci una sănătoasă! Of, ce mai ciudățenie!
-Nu te mira, ești doar neștiutor. Neamul nostru cuprinde peste 90.000 de specii, adaptate atât la viața acvatică, cât și la cea terestră. Cum de n-ai dat peste niciun melc, pe frunzele pe care le-ai vizitat?
-Ce să caute un melc pe frunze, dacă e încet, greoi și leneș? îl întrebă miriapodul.
-Noi ne hrănim cu frunze crude. Ah, ce gustoase îmi par!
- Deci voi faceți pagube în grădinile oamenilor? întrebă apăsat miriapodul.
-E adevărat, dar ce să facem dacă mereu ne este poftă de frunze? Apoi bem apă din abundență.
-Mă roade o curiozitate. Câtă apă poate bea unul ca tine?
-Consum o cantitate egală cu dublul greutății mele.
-Chiar? Dar iarna cu ce vă hrăniți, cu zăpadă? Că este din abundență aici, la poalele muntelui, spuse miriapodul, clipind șmecher din ochi.
-Noi hibernăm iarna la 30 cm sub pământ, într-un culcuș. Ne închidem ermetic cochilia cu un dop calcaros, cu atât mai gros cu cât vremea este mai rece.
-Ia uite ce noroc a dat peste acest neam! Să trăiască fără să mănânce, să se hrănească fără să muncească, să se retragă în cochilie când simte un pericol, zise în șoaptă miriapodul, privind cercetător în jur. Iar eu îmi port după mine zecile de perechi de picioare, adaugă plin de năduf.
Ochii din vârful tentaculelor lungi ale melcului tresăriră, se rotiră spre direcția miriapodului, tulburați de curiozitate. Parcă ar fi vrut să se rostogolească până la aceste piciorușe mici, condamnate să poarte trupul stăpânului fără a avea vreunul dreptul de a se odihni când se împiedică sau este extenuat de oboseală. Se hotărâră să le numere în perechi, din doi în doi. De la o vreme i se părea că șirul picioarelor era infinit, se încurcară în numărătoare.
-Nu se poate! zise Melcul Leneș. Cum ziceai că te cheamă?
-Mă numesc Ronipod.
- Dragul meu Ronipod, tu știi câte picioare ai?
-Desigur!
-Ia spune-mi, c-am transpirat numărând.
-De parcă tu ai fi uscat vreodată… Ia să aflu dacă și la minte ești la fel de încet: numărul picioarelor mele este egal cu jumătatea răsturnatului celui mai mare număr de trei cifre pare distincte.
-Ce să fie răsturnat și distinct? Care e frunza pe care ai găsit scrise aceste cuvinte? Vreau s-o mănânc! Am s-o rod cu cei 14000 de dinți de pe limbă, spuse melcul de grădină, enervat la culme. Râzi de mine cumva?
-Nu, voiam să văd și eu dacă și la minte ești la fel de sprinten precum ți-e mersul, adăugă Ronipod, chicotind.
-Nu fi ironic, prietene, natura ne-a lăsat atât de diferiți! Nu mă judeca după numărul de picioare!
-Ai dreptate! Vino și ajută-mă să mă desprind din lichidul care mi-a năclăit piciorușele mele delicate, dacă ești bun!
- Aș vrea, dar nu pot. Acum deja e cald, iar eu nu suport căldura.
- Și mie îmi place la umbră. Dacă o să rămân mult la soare, mă voi îmbolnăvi. Oare cine o fi produs acest lichid lipicios în care m-am împotmolit? fu curios Ronipod.
-Eu am trecut pe acolo cu puțin timp înainte să te urci tu, repezit, pe frunză.
-Aha! Deci tu ești vinovat pentru tot ce-am pătimit?
-Îmi pare rău! se auzi vocea lui Melc Leneș. Nu aș fi vrut să ți se întâmple nimic rău, iar dâra lipicioasă și sidefată lăsată de piciorul meu musculos nu era o capcană pentru tine. Oriunde aș merge, aceasta mă însoțește, așa cum tu îți cari mereu toate segmentele și toate picioarele după tine.
-Ai dreptate. Ba mi se mai întâmplă ceva: din când în când ni se mai adaugă câte un segment și o pereche de picioare, la fiecare năpârlire.
-Of, Doamne, nu știu ce m-aș face eu cu atâtea picioare! spuse Melc Leneș, îngândurat.
- Și asta nu e totul, dragul meu! În neamul nostru a fost descoperit un exemplar uriaș cu 1306 picioare, stabilind astfel un record pentru animalul terestru cu cele mai multe picioare.
-Nu pot să cred! spuse melcul, clătinându-și tentaculele.
- Da, nu degeaba în limba greacă cuvântul „miriapod” se traduce prin „nenumărate picioare”. Dar haide, să nu mai lungim vorba, gândește-te cum m-ai putea ajuta până nu va fi prea târziu!
-Eu… aș putea…
-Ce? Spune mai repede! zise Ronipod, plin de îngrijorare.
-Aș putea să urc pe frunză, iar roua adunată pe suprafața ei se va înclina spre mine, luându-te în drumul ei și pe tine.
-Excelent, ca un tobogan cu apă! Dar dacă o să mă înec?
-Nu vei apuca, deoarece te vei opri în piciorul meu musculos și ferm. O să te prind cu tentaculele ca în niște brațe primitoare.
-Începe aventura, Merc Leneș! Grăbește-te, prietene!
Melcul opinti, se urni cu greu de sub frunza mare. Antenele mici pipăiau cu râvnă drumul pe care urma să-l parcurgă. Frunza se cumpăni, să lăsă în jos sub greutatea noului vizitator. Boabele de rouă, ca niște lacrimi ale văzduhului risipite cu generozitate peste întinderea verde a frunzei, se clătinară și porniră unele după altele, spre melcul care se târa încet, dar sigur, în direcția lui Ronipod. „Și dacă nici roua n-o să reușească să mă desprindă de aici, ce-o să mă fac? Trupul meu se va sporoji… se frământa miriapodul, zvâcnind în zadar cu toate picioarele. Dar n-apucă acesta să-și termine fuiorul gândurilor, când se simți luat pe sus de un val binefăcător ce-l desprinse din lichidul lipicios și îl abandonă la piciorul umed al prietenului său, Melc Leneș.
-Ești bine, amice? Ți-ai mai revenit? îl întrebă melcul.
-Da, sunt bine, încerc să-mi dezmorțesc piciorușele, îi răspunse Ronipod, scuturându-și-le, pe rând. Îți mulțumesc din suflet, prietene! Fără tine aș fi fost sortit pieirii. Ești tare de ajutor. Te-aș cuprinde cu toate piciorușele mele, dar e riscant, adăugă, zâmbind. Sunt încântat să te cunosc. Încă nu-mi vine să cred că am scăpat cu bine. Dar, prietene, piciorul tău e cât un munte moale și lipicios, adăugă el, amuzat de asemănarea făcută.
-Admiră-mi casa! îl pofti Melc Leneș. Te invit să intri să o inspectezi puțin. E curată, strălucește pe interior, este sidefată, adăugă cu mândrie.
- Te cred, Melc Leneș, dar nu pot risca să mai calc încă o dată în mucusul tău. Mi-ar da prea multe bătăi de cap. Frumoasă căsuța ai!
-Da, așa este, cochilia crește pe întreaga durată de viață. Dar vino, prietene, la umbră sub frunze, căci soarele este prea puternic și mi-a produs amețeli!
Cei doi s-au ascuns la tulpina brusturelui, la umbra răcoroasă a frunzei ce le-a prilejuit o întâlnire cu peripeții. Prietenia dintre cei doi a dăinuit mulți ani deoarece, cu cât se cunoșteau mai bine, cu atât se prețuiau mai mult. De aceea prietenia lor a devenit foarte valoroasă și un bun exemplu pentru viețuitoarele pădurii.