To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Ioana-Mihaela Elisei participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Bârnova, Judet Iași, România și are 39 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Oare privirea…
Când privirea-mi albastră spre cer se îndreaptă
Mă întreb încurcată...oare sunt eu chiar Cerul?-
Infinit ce-mi arată că sunt una cu tot ce-ochii mei pot să vadă...
Sunt eu așadar, Cerul?...
Când privirea-mi țintește în munții din zare
Mă întreb cu mirare și-n suflet îmi pare...
Oare sunt eu chiar munții ce-n zări se înalță?
Nu cumva nu mai sunt eu aici întrupată
Când privirea-ntr-o parte sau alta se-ndreaptă...?
Oare nu sunt privirea?....Oare nu sunt privirea?
Când privirea-mi țintește în soare, și rămân fermecată…
Oare nu sunt cu totul în soare mutată?...
Nu cumva nu mă aflu unde stau așezată?...
Oare nu sunt eu tot ce privirea-mi cuprinde?
Oare nu sunt acolo...unde ea se întinde?
Când privirea-mi țintește în marea cea largă
Răsturnată de valuri și de sunete albastre...
Și rămân fără grai, în tăcere curată, mă întreb oare...
Oare nu sunt eu mare? Nu sunt eu cea cu valuri și spume?...
Nu sunt eu sânge-al planetei pe lume?...
Așa cum e marea... ? Așa cum e marea?
Când privirea-mi în ochii tăi calzi zăbovește
Simt că Timpul în inimă-n loc se oprește...
Nu mai simt că respir, nici că trupul îmi este
Când privirea mea-n ochii tăi dragi se-odihnește...
Vreau să uit că e Timp și că totul se trece
Când privirea ta cu a mea se-ntâlnește...
M-am frânt de taine
Eu, de copaci, priviri, de voci, de buze și morminte,
Mi-am frânt și dor și piept, și inimă și minte...
M-a-nvins insuportabila povară de-a le vedea pe crud
Întâia oară și de a nu-mi fi niciodată cu putință
Să le mai șterg din cuget, ochi, din timp sau din ființă...
Și spune-mi cum aș fi putut să nu mă simt mereu învinsă
Când tot ce-ai întrupat cu gând înalt și greu în jurul meu
Cuprinde-atâtea adâncimi de întuneric suflând nestins
Sub jar de dor?... Fântâni în ochi ce bat ascunse-n timpi
Fără de ploi cuprind tăcuții mei fiori cu fiecare clipă care simte,
În tot ce-i plin și gol eu sunt, trăiesc, și tot în jur mă simte...
În bezna nopții eu aud cum Tâmplele Pădurii dorm,
Cu Sufletul ieșit din creanga deasă… și simt curgând de sus
Carafa nopții peste mine, c-un straniu nou lichior de stele
Și dulce întunecime…cei mulți nu știu că la-nceput, Pădurea,
A răsărit din frunțile de cerbi măreți, nici nu pricep
Că tainele sunt doar cu putință acelui ce și-a frânt și ochi,
Și dor, și minte, și ființă…
Continente
Suflet de lut, necunoscut, te cere vântul!...
Uite, sunt ani de când răpus, zaci ca mormântul...
Și cât au vrut, of, cât au vrut să te doboare!
Cetele mii și-au pus în gând un Suflet tare…
Ce vină ai? Nici n-ai știut, dulce ca floarea,
Ți-ai legănat pasul plăpând, și-ai crezut zarea…
Nu, n-am știut, câți în văzduh vor să mă piardă,
Și uite ard, și tot am ars de-o viață-ntreagă…
Clipele dor, sunt ca un nor, pururea plange,
Și mă întreb: “Doamne, când strig, chiar nu vă frânge?...”.
Sângele meu a înroșit și-Apus și Îngeri,
Securi de alb mă bat în piept și-mi spun: “nu plânge…”
Clopote vechi, sub ani bătrâni, sună cu jale,
În timp ce eu, suflet de lut, curg tot mai tare…
Mă curg prin timp, milă nu e, ah căprioara,
Nici n-a visat când va lovi trăgaciul rece…
Plină de răni, suflu și dor, dar nu-s învinsă,
Pentru-al meu vis, m-am risipit ca timpu-n frunze.
Ard ca un rug, necunoscut, mă cere vântul,
Creasta pe culmi, visul de-acum pare-o cenușă,
Dar eu învii c-un sclipăt cald și-ard tot mai tare,
Suflu cu jar și-aprind cu dor vremea din zare…
Mi-e foarte clar că la final o să birui și timpul,
C-obrazul plâns, ca de copil, voi râde în soare!,
Și-am să le strig: nu, n-ați știut taina mea mare!
N-ați cunoscut ce suflet sunt, că vin din ploaie…
Știu, n-ați visat, nici n-ați crezut cât pot să stărui de tare.
Stânca din munți, de dorul din minți, am topit-o în mare.
De dragul lui și al meu vis, eu m-am frânt ca nebuna,
Și-n urma mea ard continente de dor, și-n ceruri, luna.
Ard ca un rug, necunoscut, mă cere marea,
Plină de răni, mă curg și dor, mă plâng toți stejarii…
Lacrima grea cade-n obraz, și mă inundă,
Cetele mii, râd zgomotos preț de-o secundă…
Privirea grea o țin spre zări, stau neclintită,
Clopot de alb bate-n înalt sub ceas de umbră…
Și-oricât ar vrea, cetele mii să mă doboare,
Îmi este clar, voi birui, voi râde-n soare…
Din depărtări, privind tăcuți tremură plopii,
Mai e puțin, uite-n catarg, pâlpâie țărmul!...
În piept mă scurg, mă curg prin timp ca o suflare,
Și la final, în urma mea vor străluci continente….