To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Ionela-Anca Hălmăjan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Oradea, România și are 21 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Fragment de dragoste
Dragostea. Cu toții trăim cu convingerea că știm ce este și că am experimentat într-atât încât să o recunoaștem negreșit, atunci când suntem puși față în față cu ea. Dragostea, atât de prezentă în jurul nostru și de exploatată în numeroase domenii, este un sentiment pe cât de comun, pe atât de unic și de miraculos. Încă de la Facerea Lumii și până în prezent, dragostea pare să fie catalizatorul relațiilor interumane. Sub cupola imensă a dragostei lui Dumnezeu pentru noi, vom putea regăsi și alte rapoarte afective: între parteneri, între membrii familiei, între prieteni și cunoscuți, între maeștri și adepți, între persoane/grupuri influente și admiratori ori chiar declarații pentru obiecte individuale, fenomene sau alte banalități. De ce ne marchează dragostea la un nivel atât de profund? De ce vorbesc despre ea înțelepți, precum Buddha și Platon, scriitori, precum Tolstoi, Emily Brontë, Hemingway și Gabriel Garcia Marquez, regizori, precum James Cameron (“Titanic”) și Blake Edwards (“Breakfast at Tiffany’s ”), cântăreți, precum Elvis Presley și Andrea Bocelli, dar și oameni simpli, precum bunica și bunicul? Ce o face importantă? Cum reușește să ne atingă și să ne schimbe definitiv întreaga ființă, ca o acțiune ireversibilă?
Acestea erau gândurile mele în acea dimineață călduroasă de mai, în care stăteam pe terasa casei, contemplând florile din grădină care abia înfloriseră și cireșul care vestea o recoltă destul de bogată. Am scos o țigară din pachet și am inhalat adânc primul fum. Încă îmi provoca greață. Priveam absentă curtea, iar mintea mea a derulat involuntar tot parcursul poveștii de dragoste, sfârșită brutal, după care încă mă recuperam. A fost o dragoste frumoasă și tinerească, dar intensă și aprigă. Totul era la superlativ: pe cât de puternică era dragostea, pe atât de înflăcărate erau și conflictele. A fost o dragoste presărată cu multă pasiune, grijă, bucurie, împlinire, mândrie, admirație, recunoștință, momente de amuzament și amintiri extraordinare.
Mi-am amintit, astfel, prima noastră întâlnire, de la care voiam să mă sustrag, din cauza emoțiilor care mă copleșeau, pe motiv că mi-am rupt piciorul. Au urmat alte întâlniri, pline de stânjeneală și complimente, primele mesaje cu flirt și glume jucăușe, apeluri care depășeau două ore și maratonul de filme văzut împreună, dar la distanță, cu ajutorul tehnologiei, din cauza diferenței de orașe în care trăiam. În timp, s-a instalat certitudinea că vom ajunge împreună cândva, datorită sentimentelor imense ce îmi încărcau pieptul și întregul corp. Mi-am adus aminte de primul nostru sărut, cu inocență și dorință în egală măsură, de mândria pe care o simțeam când ne țineam de mână, care mă făcea să merg pe stradă cu spatele drept, capul sus și un zâmbet larg pe față. Am refăcut itinerarul zilei în care am călătorit singură cu trenul până la Satu Mare, de unde urma să fiu “recuperată” de către iubit și să mergem împreună cu mașina până în orașul său natal. Adoram să ne aranjăm, să ne îmbrăcăm elegant și să ieșim la restaurante deosebite, cu mâncare gustoasă și atmosferă distinsă, însă cea mai mare împlinire am simțit-o stând pe o bordură, la un festival, mâncând clătite și împărțind un pahar de vin fiert. Cu siguranță nu voi uita nici nopțile în care ne spuneam poveștile de viață, momentele în care râdeam zgomotos ori cele în care începeam amândoi să plângem povestind aspecte intime despre familie si dezamăgiri culese, inevitabil, în viață. Diminețile răcoroase ne prindeau pe balcon, îmbrățișați pentru a ne încălzi în timp ce fumam, iar atunci am înțeles ceea ce susținea Dr. Seuss: „Știi ca ești îndrăgostit când nu vrei sa te culci, deoarece realitatea este în sfârșit mai bună decât visele”. Entuziasmul incomensurabil pe care îl simțeam la începutul fiecărei vizite se schimba, mai apoi, în tristețea plecării unuia dintre noi și a despărțirii pentru câtva timp, care aducea după sine oceane de lacrimi. Așa am învățat că, pe lângă boli, există și alte lucruri dureroase, precum este dorul. Probabil de aceea se și numește “dor”, pentru că doare și pentru că îl simți în toată ființa ta, apăsând prin piele, tânjind să iasă din corp, ca un suflet, ca o fantomă și să-l găsească pe cel din cauza căruia are loc această frământare. Simțeam, în acele momente, că am ajuns la maximul posibil de fericire pe care îl pot atinge. Eram atât de îndrăgostită, încât aș fi fost perfect mulțumită să accept titlul de iubită a sa ca fiind cel mai bun lucru pe care l-am putut dobândi. Aveam impresia că am atins cerul ori că am câștigat în fiecare domeniu al vieții mele, doar pentru că îl aveam pe el alături. Am început să îmi organizez viața în funcție de dorințele și acțiunile sale, pentru că în viziunea mea de atunci, asta trebuia să faci când iubeai pe cineva, chiar dacă însemna să îți pierzi încet propria persoană. El însemna totul, deci aveam totul.
Dar ce se întâmplă când ridici o persoană pe o astfel de poziție? Pe un piedestal atât de înalt? Renunți la toată puterea. Îngenunchezi în fața ei, depunând armele, rămânând cu mâinile goale. Continui să te uiți cu o admirație exuberantă, cu o dragoste obsesivă și cu o uimire la cote maxime, dezarmat, fără niciun fel de armură ori vreun scut, ci numai cu sufletul cel golaș, firav, sensibil și credul – la “acea” persoană. “Acea” persoană care te privește strict pentru ce ești, o parte a vieții lor, un aspect, una dintre distracțiile cu care are de jonglat. “Acea” persoană rămâne, în mare parte, neschimbată. Nu se scufundă în pasiune ca într-un nisip mișcător, devenind tot mai blocat în mrejele ei. Continuă să urmărească propriile visuri, să aibă propriile ambiții, fără abateri ori gânduri de fuziune, continuă să trăiască un stil de viață libertin, specific unui individ care nu își asumă în totalitate angajamentul pe care îl aduce cu sine o relație.
Asta mi s-a întâmplat și mie. Au apărut, așadar, minciunile, trădările, jocurile și ascunzișurile. Începeam să le descopăr, treptat. Unele erau mai mici, altele mai mari. S-au iscat tot mai multe certuri, mai intense și mai dureroase. Bineînțeles, dragostea ne unea mereu. Nu puteam rezista acelor ochi de care m-am îndrăgostit și care îmi conectau sufletul la toate sursele de curent existente, care produceau în corpul meu un spectru imens de senzații și simțiri. Urma împăcarea. Dulcea, energica împăcare, unde ne reuneam sufletește și trupește cu o ardoare care făcea ca toate resentimentele să fie date uitării și să fie reîmbrățișată convingerea că “suntem făcuți unul pentru altul”. Ciclul acesta a continuat, până când am secat de puteri și am pierdut entuziasmul vieții și plăcerea pentru lucrurile care înainte îmi produceau bucurie, pentru că, luptând din răsputeri pentru ce voiam, am pierdut din vedere că “premiul” eram și eu, în egală măsură, nu doar partenerul mult idolatrizat. După ce am atins cerul, am căzut în prăpastie. Mă săturasem să trăiesc ca un copil uitat la grădiniță ce așteaptă părintele cu o disperare dezolantă. Ajunsesem în punctul în care puteam să continui să fac compromisuri și să fiu iubită doar pe jumătate, să am în continuare acest om pe care îl adoram lângă mine sau să mă încumet să pun punct și să mă pregătesc pentru cea mai grea perioadă din viața mea. Emily Brontë a scris un citat măreț în cartea sa, „La răscruce de vânturi”: “dacă totul ar rămâne și el ar fi nimicit, universul s-ar transforma într-o uriașă lume străină mie”. Chiar dacă eu am inițiat despărțirea, m-am regăsit în acest citat. Odată cu separarea, am simțit că am pierdut o parte din mine, cea care eram în prezența lui și bineînțeles, pe el. Fiecare loc în care mergeam îmi amintea de momentele minunate petrecute cu el, lăsând o senzație ciudată de gol infinit în piept, care totuși purta o greutate enormă. Simțeam că acel gol ține, paradoxal, locul tuturor necazurilor și suferințelor din lume, întrucât mi se părea că “Totuși este trist în lume”. El devenise persoana mea, refugiul meu, iar odată cu el, s-au dus și planurile de viitor și siguranța. Uitându-mă în oglindă, aveam impresia că până și corpul meu simțea ruptura. Nu mai exista dulceața buzelor lăsată printr-un pupic pe fruntea mea, nici semnul de pe gât lăsat în urma unui sărut pasional. Corpul meu a devenit brusc...doar al meu. La început, am numit-o “poveste de dragoste”, deși poveștile au, teoretic, un final fericit. Acesta este doar un fragment din povestea vieții mele, un moment în care am făcut cunoștință cu una dintre fețele dragostei, deoarece chiar dacă nu a dăinuit, mi-a dăruit o plenitudine de sentimente unice, dar și o lecție de neuitat; aceea că iubirea în exces poate dăuna, exact la fel cum prea multă apă poate ucide o plantă. Până la următoarea mea dragoste, voi purta această amintire a iubirii noastre, deoarece, ca om pe care l-am iubit în trecut, am acum datoria de a-l onora măcar atât, atribuindu-i o filă în dosarul minții mele. Poate că asta face dragostea să fie un sentiment atât de excepțional. Toți o experimentăm, însă percepțiile, poveștile și finalurile sunt diferite pentru fiecare suflet în parte.
Am stins țigara, care a ars nefumată, deoarece eram prea ocupată cu rememorarea, iar cu acest gest de reziliență am pus capăt tuturor obiceiurilor care nu îmi făceau bine.