To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Iulia Stavre participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din Slatina, România și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Trenulețele de jucărie
Au fost odată două trenulețe de jucărie. Unul de marfă, celălalt de persoane. Erau prietene la cataramă. Stăteau în vitrina magazinului de jucării și așteptau să fie achiziționate. Într-o zi, au intrat pe ușa magazinului doi tineri părinți care căutau un cadou pentru aniversarea de șase ani a băiețelul lor, Alexandru. Trenulețele au început să trepideze:
— În sfârșit, presimt că aceștia vor fi cumpărătorii spuse trenulețul de marfă.
— Ce bine ar fi! Ard de nerăbdare să ne jucăm, spuse trenulețul de persoane.
Vânzătoarea a prezentat cu emfază părinților mai multe variante de cadou, niște mașinuțe de colecție, strălucitoare și fițoase, un iaht cu telecomandă, o pistă cu mașini de curse. Dezamăgite, cele două trenulețe fără speranță, începuseră să lăcrimeze, când, mama le-a văzut în vitrină:
— Dar trenulețele acestea?
— Ah, pentru ele aveți nevoie de spațiu, de preferat o masă pe care să instalați șinele, gara, orășelul. Este bătaie de cap cu amenajarea și cu întreținerea lor.
— Ce frumos ar fi, lui Alexandru îi plac așa de mult trenulețele, exclamă mama entuziasmată.
— Avem masa de pe terasă, le instalăm acolo, veni tatăl cu ideea.
Zis și făcut, cei doi au cumpărat trenulețele și acestea au ajuns la Alexandru, în ziua când a împlinit șase ani. Alexandru era un băiețel cuminte și ascultător. Mai era și curajos, pentru că atunci când era la grădiniță a avut o operație la ochișorul drept. De aceea el poartă ochelari.
De anul acesta este școlar, în grupa pregătitoare. Este tare draguț, mai ales când pleacă dimineața de acasă, cu ghiozdanul în spate și ochelarii cu ramă turcoaz. Are ochii mari, năsucul în vânt și gurița foarte vorbăreață. Părul lui șaten și țepos este tuns scurt și îi dă un aer poznaș. Este curios și, ca oricărui băiețel, îi place să se joace.
În fiecare zi, după ce vine de la școală se joacă de-a trenulețele. La început a avut o locomotivă. Apoi din piesele lego construia singur trenulețe și își imagina filme de acțiune cu locomotive vesele. Când primit de ziua lui cele două trenulețe metalice, cu tot cu șine, nici nu vă imaginați cât de fericit a fost. Împreună cu tati, cei doi au amenajat pe masa mare din terasa închisă linia ferată și cele două trenulețe. Au îmbinat bucățile de șine metalice și au creat traseul trenulețelor. Au amenajat o gară de unde porneau și unde se opreau trenulețele. Tati a construit din carton niște machete de case, blocuri pe care le-au colorat ca să pară că trenulețele treceau printr-un orășel în miniatură. Au cumpărat copaci de plastic, flori din piese lego, băncuțe, omuleți și așa au creat un parc. Au instalat și o barieră pe care o coborau atunci când trenulețele treceau prin parc, ca să evite accidentele. Când au terminat de construit, și au apăsat pe buton ca să pornească trenulețele, Alexandru își freca mânuțele de emoție.
— Pe locuri, fiți gata! spuse tata.
— Start! a adăugat Alexandru și a apăsat pe buton.
Trenulețul de persoane a pornit silențios din gară, a trecut prin orășel, pe lângă centrul comercial, blocuri și prin părculeț. În dreptul podului au avut emoții că trenulețul va cădea de pe șine dar au încetinit viteza și acesta a trecut fără probleme peste pod. Alexandru chicotea de fericire și ochișorii îi străluceau. De atunci masa de pe terasă a rămas blocată cu trenulețele lui. Chiar și mama a intrat în joc și a început să mai adauge câte o floare croșetată, sau o păpușică minusculă imaginându-și fetițe care aleargă după fluturi și culeg flori. Trenulețele erau foarte fericite și s-au adaptat imediat în noua lor familie, mai ales că erau centrul atenției ori de câte ori veneau musafiri. Copii sau adulți erau fascinați de cele două trenulețe și traseul lor pe șine.
Ușor ca o joacă au trecut clasele primare și iată-l pe Alexandru elev la gimnaziu. Se juca și acum cu trenulețele, mai rar, e drept, fiindcă avea jocuri pe calculator pe care le juca împreună cu prietenii lui. Îi plăcea însă, să le știe acolo, aranjate, șterse de praf și gata oricând de o plimbare.
În vacanța de vară din clasa a 5a cei trei au plecat în concediu cu avionul. Până la acea vârstă, Alexandru nu mai călătorise cu avionul. A fost o surpriză tot drumul. Era fascinat, mai ales că locul lui fusese la fereastră de unde putea observa aripa mare a avionului. Din aluminiu, flexibilă și totodată puternică. L-au impresionat motoarele, masivitatea și fragilitatea avionului, capacitatea lui de a zbura la o asemenea altitudine, forțele care îi permiteau să se mențină la înălțime, imobilitatea aripilor. Chiar așa, cum poate un avion să zboare fără să dea din aripi?
Din acel moment, avioanele și studiul zborului au devenit pasiunea lui. A început să citească articole de specialitate, cărți și tot ceea ce îi pica în mână despre zbor. Se visa chiar pilot. A descoperit machetele de avioane pe care le putea construi singur și în timpul liber avea această procupare.
Din această cauză, cele două trenulețe deveneau tot mai triste. Pentru că se prăfuiseră și nimeni nu se mai juca cu ele, într-o zi, mama a făcut curățenie și a zis:
— Eu voi strânge trenulețele astea. S-au umplut de praf, eliberez și masa.
— Ok, a răspuns Alexandru preocupat de construcția unui avion, la biroul din camera lui.
Așa au ajuns cele două trenulețe, șinele și toate accesoriile într-o cutie, din podul casei.
— Lasă, stăm mai bine aici, decât prăfuite acolo, pe masă, unde nu ne mai băga nimeni în seamă, s-au incurajat unul pe celălalt, în timp ce lacrimile se scurgeau pe geamurile locomotivelor.
Licean la mate- info, Alexandru s-a hotărât să se facă inginer și să studieze aeronautică. Nu a fost ușor dar cu disciplină și muncă ne putem transforma în magicienii propriilor vieți și ne putem împlini visurile. Când Alexandru a terminat facultatea, a venit o pandemie peste toată lumea. O pandemie este o o boală gravă care se transmite prin aer, foarte repede. Ca să nu se mai îmbolnăvească, oamenii și timpul s-au oprit pe loc. Oamenii nu aveau voie să mai iasă pe străzi, stăteau acasă și toate avioanele din lume au rămas blocate la sol. Cel mai important lucru care s-a întamplat în acea perioadă, după cum au spus cercetătorii, a fost faptul că Pământul a început să renască, să se repare singur. Pentru că nu mai exista poluarea făcută de mașini, și mai ales de avioane, aerul a devenit mai curat, apele mai limpezi, câmpiile mai verzi. La știri au arătat cum marea barieră de corali din Australia a început să se refacă singură. Perioada pandemiei a fost grea pentru Alexandru. Terminase facultatea și pentru că toate companiile din industria aeronautică nu aveau activitate, nu aveau nevoie de angajați. Din această cauză Alexandru era trist. Revenise acasă și nu își găsea locul în camera copilăriei. Citea, făcea sport și aplica pentru joburi de inginer. Mama încerca din răsputeri să îl încurajeze și să îl înveselească.
Într-o zi, a fost contactat pentru un interviu la o companie de transport feroviar. Interviul a fost un succes. Urma să înceapă munca în curând și asta l-a făcut fericit. A plecat din oraș și viața lui s-a schimbat. A învățat extrem de multe lucruri despre trenuri. A aflat, de pildă, că trenurile sunt mult mai prietenoase cu Pamântul. Trenurile nu poluează și nu consumă resurse importante. Alexandru a început să iubească ceea ce făcea. Când ești pasionat de ceea ce faci, munca este o joacă. Alexandru a fost promovat, și a primit propriul biroul la compania de trenuri.
În primul weekend când a venit acasă a întrebat-o pe mama:
— Oare trenulețele mele mai sunt pe aici?
— Da, le-am strâns, într-o cutie, prin pod, dar ce ți-a venit cu ele?
Alexandru a plecat de acasă cu cutia cu cele două trenulețe și accesoriile de altădată. Ajuns la birou, a instalat șinele, cele două trenulețe și întregul orășel pe o masă din biroul lui. Instalația era o bijuterie. Toți colegii care intrau în birou admirau trenulețele și de cele mai multe ori porneau instalația. Cele două locomotive nu-și mai încăpeau în piele de bucurie.
— Ce ți-am spus, să nu ne pierdem speranța că vom ieși din nou la lumină! spuse trenulețul de marfă către trenulețul de călători și îi făcu cu ochiul.