To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Luisa Tuculeanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Horpaz, Județul Iași, România și are 42 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
O familie lentă
Ceasul sună cu insistenţă la şase fără cincisprezece, spărgând liniştea de sticlă a camerei de zi, - acolo unde se afla deşteptătorul, - aşternută peste mobilă şi cei patru membri ai familiei cu doar câteva ore înainte. Mişcarea frenetică din ajun e revigorată acum de un telefon luminat odată cu muzica întotdeauna enervantă la matineu, de orice factură ar fi ea, pornită intempestiv şi clamându-şi, în acest fel glorios, intrarea în cotidian. E veselă şi sclipitoare ca un foc de tabără în penumbră.
După ce şoşonii cu nas de ren gata să cadă oricând nu se mai aud târâiţi, aragazul din bucătărie începe să scapere cu flacără jucăuşă, săltăreţ ca un cintezoi. Cafeaua sfârâie încet, ca având grijă să nu supere pe nimeni, insinuându-se cu aburi aromaţi printre vase de tot felul şi poticnindu-se apoi cu abur des în puful gros al covorului de pe gresie. Într-un acvariu cu apă tulbure şi dungi de calcar desenate pe circumferinţă, peştişorul roşu aprins îşi flutură coada răsfirată în evantai unduitor printre scoici punctuate. Se întoarce brusc la jumătatea traseului de înot (mai c-ar vrea să pară fioros, dar splendoarea culorii nu-i permite), ca şi cum şi-ar fi amintit ceva (oare peştii au memorie?) de maximă importanţă sau ca şi cum ar fi angrenat într-un tangou argentinian, unde el şi ea se întorc la unison cu obrajii lipiţi unul de altul, să continue ce-au început: paşii de dans. În realitate, însă, îi lipseşte partenera. Aşa că, neavând altceva mai bun de făcut, îşi roade coada. Din evantai, ajunge ciot de mătură. Îl întrerupe o ploaie cărămizie, cu miros pătrunzător, venită, parcă, din cer - cerul lui, tapetat cu cărţi mai groase ori mai subţiri. De fapt, este o etajeră prinsă deasupra, la o anumită distanţă de bolul peştelui. Flori îşi scutură profesionist mâinile de praful piscicol, apoi şi le şterge, pentru siguranţă, de bluza largă de pijama. Bobiţele pentru Betta Splendens nu fac pereche bună cu aroma de cafea proaspăt preparată. Cu gândul acesta în minte, se îndepărtează să-şi pregătească un Irish coffee local, adăugând în ceaşca favorită, - porţelan alb, presărat cu flori de câmp ciobit la toartă, - câteva picături de lichior (oare iese la fiolă?) şi un puf de frişcă spumoasă. Sorbind cu încântare, fredonează aproximativ un refren, timp în care Claudiu glisează, căscând, ştirile pe telefonul din ce în ce mai smart. Se mândreşte cu ultimul răcnet în materie de gadget-uri.
- Ţi-am spus de sindromul de tunel carpian, nu? întreabă Flori în locul obişnuitului “ ’neaţa! ”
- Îhî… răspunde automat Claudiu, lungindu-se mai bine pe canapea. Cinci minute, Toporaş! Pentru Claudiu, timpul avea o calitate deosebită: se dilata nebănuit de mult, ca o bucată de gumă de mestecat.
Flori se mai îmbunează, aşa cum face, de altfel, mereu la auzul apelativului vegetal cu tentă de primăvară, la care devine deosebit de sensibilă. Poate-i aminteşte de vechiul parfum al bunicii. Afară e încă iarnă, una despuiată de zăpadă, ce-i drept. Stau la casă de câţiva ani şi, după cât de adânc se apleacă pe-o parte crengile cireşului de la poartă, ai zice că stă să pornească o vijelie. În orice caz, şi-a amintit (din cauza cireşului, oare?) că e timpul să le trezească pe fete.
Mormăieli, pufăituri, dat din picioare, mers cu ochii închişi, cucuie… în sfârşit! Mela, fiica cea mare de şapte ani, îşi ia teancul de pokemoni în baie, iar Natalia, de patru, se lasă extrasă din pat şi ridicată în braţe, cu ochii închişi, urmând să fie descâlcită de-o perie cu ponei. Zulufii blonzi şi subţirei se încurcă în perii de plastic, făcând vălătuci de fire aurii, rebele. Dând de greu, Flori se mulţumeşte să scoată vălătucii fără a-i mai pieptăna şi să-i prindă cu multe clame roz, verzi cu broscuţe şi roşii cu sclipici. Îi propune o pereche de pantaloni de catifea, dar Natalia pare hotărâtă să îmbrace rochiţă astăzi, chiar dacă Flori îi povesteşte exagerat cum e vremea de-afară. Ah, nu pe cea cu veveriţă, a avut-o săptămâna trecută, mai bine o ia pe cea cu ursuleţi cafenii şi urechi pleoştite! Dar hamleţii sunt prea strâmţi, o deranjează! Mai bine îi încearcă pe cei pluşaţi – nu fi supărată, mami! Numai că-s prea groşi, nu, nu, îi vrea pe cei cu alb şi gri, se asoretează cu gulerul de la rochiţă. Ar vrea şi-o brăţară, dar să fie mov (cu pietricele), ca să îi facă o bucurie bietului ursuleţ cu salopetă de viorele. Totul miroase a primăvară, deşi, Flori o repetă, e vânt si frig afară. Sau lasă, o ia pe cea cu auriu… Of, dar buclele s-au desfăcut, probabil trebuie prinse din nou!
Mai mult ca sigur vor întâzia şi astăzi. Cu nu mai puţin de opt ani în urmă, Flori întârzia la propria cununie civilă, iar cu aproximativ şase-şapte ani înainte fusese pe cale de a rata botezul Melei. Inconvenientul principal era că evenimentele acestea două nu puteau începe fără ea. Dar de atunci trecuse ceva timp. Ceremoniile de premiere de la şcoală nu le mai pune la socoteală sau, cel puţin încearcă, şi nici întârzierile curente. Doar că, uneori, părinţii care se simţeau vexaţi (nu înţelegea de ce) în mod direct - şi asta complica lucrurile pentru menţinerea unei bune comunicări, dădeau ochii peste cap şi deveneau circumspecţi dimineaţa, la debarcarea copiilor din maşină ori când se întâlneau întâmplător în drum spre serviciu. Nişte îngâmfaţi!
Ies cu greu pe uşă. Sunt la limită cu timpul. Pisoiul vărgat târâie de la casa de vizavi aflată în construcţie o sacoşă din care ies pe jumătate o bucată de franzelă albă şi puhavă, lângă un baton de salam început. Cel mai probabil e meniul de ieri al muncitorilor, frugal, dar săţios pe şantier. Claudiu se întâlneşte cu vecinul de pe aceeaşi parte a drumului. Acesta din urmă îl întreabă voios, în timp ce dă cu mâna, ca din întâmplare, peste luciul maşinii sale scumpe şi noi:
- ‘Neaţa, vecine, ce faci, porneşti tigaia?
Claudiu răspunde uşor stingherit, după o clipă de procesare a informaţiei:
- Mai încape vorbă?
Zâmbeşte cu desăvârşită politeţe şi prefăcută nonşalanţă. Adevărul e că interpelarea îi este arhicunoscută şi tărăboanţa e, într-adevăr, “tigaie”, dar prea e răspicată în plen, aproape în fiecare zi dată de la Dumnezeu. În sfârşit, trece peste şi urcă în maşină, ridicând lejer mâna în semn de salut.
Înăuntru, Natalia îl întreabă cu cel mai dulce glas al ei:
- Tati, ce-i aia o “tigaie”?
Îi explică celei mici, pe îndelete şi cu multe exemple. Cu ochii pe ceas, Flori îi aminteşte că s-ar putea să dureze prea mult pledoaria maşinii ieşite din uz şi, deci, să nu ajungă la timp dacă nu pornesc. Claudiu izbucneşte, bulbucându-şi ochii la ea, care tronează pe scaunul din dreapta:
- Dar e abia dimineaţă!