To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Maria-Carina Braina-Mirea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Timișoara, Județul Timiș, România și are 23 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Amărăciune
Iluzionez conștient
Și mă pierd căutându-mă.
Realizând ceea ce era prea evident să pot vedea
M-am scufundat încă o dată în mocirlosu-mi suflet,
Încercând parcă să devin una cu el,
Mânjindu-mi corpul cu ale lui culori
Pentru a nu părea o străină și pentru a nu risca să fiu respinsă încă o dată de propria-mi persoană.
Inconștient m-am trezit
Și mă caut prea târziu.
Căci m-am pierdut și nici nu vreau să mă găsesc,
Să pornesc într-o altă căutare în aceleași culori ce-mi provoacă repulsie,
Neștiind că din această cauză am fost atâta timp respinsă de propria-mi persoană:
Parcă am năpârlit și o dată cu pielea-mi mânjită
M-am lăsat în urmă.
Trăiesc un vis,
Însă îl simt.
Am culori noi în care doresc să mă scald noapte de zi.
De prisos
Într-o zi mohorâtă
Florile sunt fericite să mai scape,
Măcar pentru câteva momente, de Soare.
Așa și eu, vreau să scap de numele tău,
Disc stricat de gramofon pe al meu pickup
Din interior.
Am pictat cu niște culori prea vii
Pentru ceea ce simțeai de fapt pentru mine,
Un tablou ce trebuie distrus de a mea mână
Care nu vrea să uite propriocepția, atingerea
Pielii tale fine. Tu nici nu ai avut curaj să iei pensula-n mână,
Am rămas cu ceva după care trag, o turmă.
Dacă cineva ar diseca creierul meu,
Ar da de chipul tău strălucitor,
Ar da de zâmbetul tău amețitor,
Ar da de momentele petrecute împreună
În care mă simțeam vie, stăpână, în siguranță…
Văd că sentimentele în ziua de astăzi nu mai contează…
Speranță
Îți pronunț numele în oglindă.
Prima dată doare,
A doua dată mă gândesc mai bine și parcă
La a treia încercare nu mai simt nimic.
Oglinda se sparge. Nu mă feresc. S-a făcut țăndări și fața mea, nu doar ea.
Parcă acum mă recunosc,
Mă simt.
Îmi pipăi ochiul care începe să vadă în sfârșit
Realitatea.
Am fost blocată atâta timp în bula asta de fantezii copilărești
Încât am uitat că sunt matură. Ar trebui să mă comport ca atare.
Sângele curge în valuri peste obrajii zgâriați
De iluziile unui viitor nepromițător.
Și totuși, fără tine cum aș mai scrie?
Iau un ciob cât palma mea dreaptă și îl înfig în degetele de la mâna stângă.
Nimic. Înseamnă ceva?
Mi le tai, dar cresc la loc.
,,Probabil destinul", șoptesc, iar ecoul mă derutează.
În a doua secundă simt cum mă sărută chiuveta de noapte bună,
Iar eu îi mulțumesc înainte ca viața să mi se scurgă,
Jelind la ce nu a fost, dar poate va fi
Într-o viitoare viață.