To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Olimpia Mocăniță participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Ștefăneștii de Jos, Județul Ilfov, România și are 49 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Lumi în derivă,
Pe vârf de pantof, alunecă sfios
Amintirea frivolă a zilei ce-a fost,
Roua de pe nori, curcubeu de ploi,
Umbrele din vis, se trezesc pe dos,
S-așază poznaș în golul rămas între două văi.
Aproape firesc, peisaj grotesc
Se transformă ușor, în noul decor
Ce prinde contur, în necrologul gol,
Pe ultima filă a ziarului local, chiar paradoxal:
Un Monet mistificat, un Renoir forțat
Reinterpretat, cu-n spray expirat,
Pe-un perete gol, pe picior de pod.
Un Matisse perplex, un Mondrain complex,
Poate fi, of course, noul art nouveau, in stil rococo.
Dar cine a crezut că e doar un vis reinterpretat?
Tabloul creat, pictat ondulat cu slove de fum,
Subtilele șoapte, ferecate strâmb în ploia din noapte.
Călător penel, fără de popas, grandios transcende
Linii sinuoase, abur frânt abrupt între lumi eterne;
Care apoi s-așterne, pe-aripă de flutur’ ce ușor îl poartă,
Pe cărări o mie, către a sa menire cautată-n soartă.
Capăt... sau final de spirală ruptă,
În oglinzi vii sparte.
Transcedental
Liniștea pulsează învăluită-n armonia dintre prozaicul umil și celestul arbitrar
Mă-mbie în joc, mă-ascunde-n tumult, și m-abandonează în păcat originar
Atinge veșnicia, mă cuprinde în mreje și m-aruncă-n abisul făr’ de cuprins
Aici plutesc ca-n pântec fără de păcat, înconjurată doar de fățarnicul proscris
Mă zbat firesc, zvâcnesc, tresalt și mă rostogolesc, izbesc pereții portalului pieziș
Tărâmul nou respir adânc, să mă accepte-n eter, ca lancea sfântă înfiptă crunt în suflet pustiit
Cearceaful ud îl strâng la piept în trecerea întru neant sau zbaterea făr’ de sfârșit
Să pot să simt din nou pământul sub picior atunci când mă trezesc din veșnicie, în veșmânt nou croit.
Contratimp
Scrâșnește pribegia în lanțurile uitate ale vremii
Rugina sapă adânc ca sfoara împletită-n carne vie
Ecoul blestemat s’odihnește o clipă în leagănul lumii,
De unde apoi se pierde rătăcit în firele cărunte ale omenirii,
Întru veșnicie.
Urechea am astupat-o grijulie, ferită preț de veacuri
Transformate în secunde, momente revărsate-n unde de creație
Sau crâmpeie eliberatoare, convertite în scântei de inspirație
Pân’ce griul m-a surprins, și mi-a acoperit calota-n întregime,
Întru pribegie.
Treptat, se-nțelenește-n trup de unde scuipă fiere amară
Din viscerele pângărit de atâta trudă terfelită-n călimară
Se cuibărește hâd în muza ce abia zvâcnește printre filele uitate ale vremii
Să o consume vie înainte s-o arunce-n antiteza dintre generații
Întru inspirație!
Nostalgie
Zdrobite clipe pripite
Aruncă scântei nerostite – în noi,
Bântuie stafii cumplite,
Scapără doruri asfințite
În vremuri de apoi.
Ne pierdem în doi,
Alături, dar tot mai departe
Vibrează în ferestre virgine,
Soborul de lacăte sparte
Încuiate în lumi dintre noi.
Am ajuns două firi demodate
Umbrite de aleanuri funeste
Uitate într-un colț, pe noptieră,
Cu gândul la noi.