To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Ramona Pantea participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Arad, România și are 57 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Povestea mămăruței care nu voia să zboare
Într-o grădină unde florile învățau să cânte, trăia o mămăruță cu șapte puncte. Se numea Olina, iar toți îi spuneau că are aripi frumoase și noroc în spate.
Dar Olina nu voia să zboare.
- Ce rost are să zbori, dacă totul e deja bine aici jos? — spunea, ascunzându-se sub frunzele de mentă.
Doar că, uneori, se simțea ciudat. Ca și cum ceva din ea ar fi vrut să plece mai departe, dar nu avea curaj să spună.
Într-o zi, a venit Vântul de Sus, un fluture bătrân care purta în el toate poveștile cerului. A atins-o ușor cu o antenă și i-a spus:
-Olina, ai aripi nu doar ca să scapi de pericole. Ai aripi ca să vezi frumuseți care nu cresc la rădăcină.
- Dar dacă mă pierd? — a întrebat Olina.
-Atunci te vei regăsi, altfel.
Atunci mămăruța s-a urcat pe vârful unei crenguțe de lavandă. A tremurat un pic, și-a strâns toate punctele și… a zburat.
Sus, în zbor, a văzut grădina ei ca pe o inimă verde. A văzut o floare care plângea în spate și o alta care râdea în vânt. A înțeles că toate durerile și bucuriile fac parte din același câmp.
Apoi s-a întors. Dar nu mai era la fel.
De atunci, Olina zboară uneori. Alteori se odihnește. Nu pentru că trebuie, ci pentru că simte.
Și le spune celorlalte mămăruțe:
- Zborul nu e despre distanță. E despre lumină. Și curaj.
- Exact, Olina. Puterea nu vine din zbor, ci din alegerea de a încerca.
De atunci, mămăruța Olina nu s-a mai ascuns sub frunza de mentă. A început să vorbească cu alte vietăți din grădină și a aflat că și ele aveau gânduri grele uneori.
- Și tu ai crezut că nu poți? a întrebat ea o libelulă.
- Da, dar apoi mi-am zis: „Chiar dacă nu reușesc din prima, e tot un pas.”
Așa a învățat Olina să spună cu blândețe gândurilor ei: „Știu că îți e frică, dar te țin de mână.”
Într-o zi, când un pui de gândac s-a speriat de primul lui zbor, Olina i-a spus povestea ei. I-a povestit despre frica ce se prefăcea în pânză de păianjen și despre cum, uneori, ne prindem singuri în propriile gânduri.
- Și cum ai ieșit? a întrebat puiul de gândac, cu ochii mari.
- Am schimbat gândurile. Am spus: „E posibil să greșesc, dar asta nu înseamnă că nu pot.”
Olina a învățat să folosească gânduri noi. În loc de „Nu sunt suficient de bună”, spunea: „Sunt diferită, dar asta mă face specială.”
În loc de „Voi cădea”, spunea: „Voi învăța, chiar dacă nu zbor perfect, sunt asimetrică precum e viața și cerul!”
Iar în loc de „Toți sunt mai buni decât mine”, spunea: „Fiecare are ritmul lui. Și eu am aripile mele, curajoasele.”
Cu timpul, grădina a devenit un loc unde nu mai era rușine sau frică, pentru că mămăruța Olina nu doar că zburase – ci le arătase și altora cum să-și deschidă aripile.
Și de fiecare dată când cineva întreba: „Dar dacă nu pot?”, ea răspundea:
-Poți. Poate că nu azi. Dar poate mâine. Și poate nu singur, ci împreună.
Așa a devenit Olina o mămăruță de poveste. Nu pentru că zbura cel mai departe, ci pentru că ea credea în fiecare zbor mic. Și pentru că schimbase tristețea în bucurie, frica în gând blând și curaj, și „nu pot” în „fac tot ce depinde e mine, e normal să ne temem uneori”.
- Uneori, ne e frică să ne folosim aripile. Dar ele nu ne-au fost date ca să le ținem închise. Ci ca să descoperim că putem duce inima oriunde, gândi ea încântată.
Din acea clipă de perseverență cerul a devenit mai bogat cu două aripi și-o lumină.