To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Sara Ungureanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Slatina, Județul Olt, România și are 20 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Noi patru
S-a împiedicat de cinci ori în drumul de la mașină la biroul notarial. Tot dădea vina pe dale în sinea ei, dar știa că e de la emoții. Din exterior păreau toți prea bine îmbrăcați pentru motivul pentru care se duseseră acolo. Nu avea rost să mai plângă, lacrimile nu rezolvaseră nimic nici de revelion, nici de ziua ei și nici de Paște când se luase decizia finală. Unele lucruri se strică și nici copiii, nici țipetele, nici iubirea și nici suferința nu le pot repara. Învățase asta prea devreme și prea brusc. Dar faptul era consumat și ei erau toți patru, dar nu aveau să mai fie niciodată „noi patru”, cum își ziseseră până nu de mult. Au intrat în birou toți transpirați și au așteptat în tăcere. Ce poți vorbi în momente de genul? Ce zi de vară irosită! O ținea pe mama de mână, mai mult pentru a se încuraja pe ea și se mira cum de fratele ei e atât de impasibil în fața unei astfel de schimbări. Poate nu îi păsa, poate era pentru că era mai mare. Poate simțea, dar nu spunea. Poate nu va afla niciodată. De ce a rămas cu tata, de ce nu a plâns, de ce nu a mai vorbit cu ea și de ce o disprețuiește.
Rândul lor a venit ore bune mai târziu, când deja foamea eclipsase tristețea și căldura înăbușise orice lacrimă amenința să iasă. Procesul în sine a fost mai puțin complicat decât credea. Aproape că își dorea să fi mers la tribunal, să se certe, să dureze mai mult. Așa poate nu s-ar fi terminat ceva ce credea că urma să existe mereu și nu ar fi rămas doar ele două și tata nu s-ar fi mutat la Sibiu și acasă ar fi fost doar un loc și familia un întreg. Erau însă prea civilizați pentru scandal la judecată și copiii deja deciși. S-au semnat actele, s-au rupt promisiuni și spulberat visuri. Când au ieșit din nou afară, era întuneric și deși își promisese că urma să aibă grijă, s-a împiedicat iar. De data asta, mai tare ca primele dăți. O dală mai ascuțită, emoții prea mari și picioare fără ștrampi i-au cauzat julitura, a cărei cicatrice o poartă și acum. S-a ridicat, s-a scuturat și a mers cu mama la mașină. Veniseră cu mașini diferite, dar se duceau înapoi în aceeași casă.
Au plecat câte doi și mama a plâns în mașină și ea a încercat să o consoleze, dar genunchiul îi pulsa atât de tare, încât îi era greu să se concentreze. Nu știe nici azi ce au făcut ei doi sau ce au vorbit, dacă au plâns sau dacă le-a părut rău. Seara au mâncat separat și câteva săptămâni mai târziu ei s-au mutat în chirie. Julitura s-a vindecat, a încetat să mai plângă, relația cu fratele ei nu mai există și nici măcar nu mai stau în același oraș. Acum ea e plecată și mama a rămas singură, dar tot nu a scos pe vreunul de la gunoi, iar WiFi-ul tot „noipatru” se numește.
Eu încă am cicatricea pe genunchi și din când în când mă mai împiedic de câte o dală, iar atunci când o fac, am din nou treisprezece ani și sper că ce se întâmplă nu e real și că mă duc acasă unde mă așteaptă toți. Uneori uit că am fost și altfel, apoi îmi amintesc certurile și mă bucur parcă că nu mai e ca înainte. Poate e mai bine, poate e mai rău. Undeva a rămas speranța unei realități în care credeam și de care m-am ținut cu dinții, dar un copil nu repară niciodată o căsnicie, nici măcar doi. Rănile s-au vindecat și dalele din fața notarului au fost schimbate. Eu le urăsc. Și pe cele vechi, și pe cele noi și pe cele din alte orașe. Și mai urăsc și notarii și zilele calde de august și factura de la gunoi și cicatricea de pe genunchi și iubirea și lipsa ei. Dar cel mai mult urăsc momentele în care suntem toți patru, dar nu mai suntem noi.