To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Ștefania Hale participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Simeria, Județul Hunedoara, România și are 14 ani. Este îndrumată de Prof. Alexandru Murar. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
O istorie despre Istorie.
Amintiri plus ficțiune ale dilemelor de ieri și de azi
Mașina frână brusc în fața porții, roțile înfigându-i-se în pietrele din terasament. Erau ascuțite. Numărul ma-șinii, iarba uscată, cerul de un azuriu mofturos și soarele galben și pur mă făceau să cred că era o zi minunată. Poate că așa și era! De fapt, ce făceam eu aici, în fața porții ăsteia scorojite și ruginite de trecerea timpului, schimbând priviri tâmpe cu părinții mei?
Îmi era frică. N-ar fi trebuit să vin cu propunerea aia tâmpită acum trei zile, când, sătui de aglomera-ția, mirosurile fetide și culorile cuprinzând „o gamă largă” de nuanțe cafenii (specifice unei țări ieșite de sub comunism) ale orașului, părinții mei sugeraseră să ieșim în weekend undeva, într-o oază plină de verdeață și aer respirabil. Venisem cu ideea să-i facem o surpriză celei mai bune prietene ale mele, care locuia în Sân-tandrei (un sat de lângă Deva) într-o casă superbă și în mijlocul unei vegetații armonioase și aproape virgine. Era cu adevărat o oază relaxantă, necomparabilă orașului.
Însă nu eram sigură cum avea să reacționeze Mara la apariția mea neașteptată în căminul ei. Una era să te autoinviți, însă era mult mai urât să dai buzna peste oameni, chiar dacă îți sunt prieteni de-o viață.
Temătoare și cu mâna tremurândă, am apăsat clanța porții, care, cu un scrâșnet de balama neunsă de câțiva ani buni se dădu în lături, parcă invitându-ne să întrăm. Am fost întâmpinată de un cocoșel mic „ame-rican”, care slobozi pe dată un „cucurigu!” ascuțit și total nefolositor.
- Porcu’! se auzi o voce cunoscută.
M-am furișat pe la spatele ei și i-am șoptit un „cucu-bau!” total lugubru. Mara se întoarse, cu mâna la inimă.
- Surprizăăă!!!
- Heei! Draga mea!
Am sărit una în brațele alteia, bucuria atingând cote maxime și inimaginabile. Mara părea că asta era tot ce-și dorise, să mă vadă. Mi s-a părut puțin ciudat, dat fiind că dădusem așa buzna peste ea și o mai și speriasem, pe deasupra, însă mi-am lăsat însă ciudățeniile pe altă dată și servite în doze cât mai mici, preferabil.
- Cum ai spus că-l cheamă pe cocoșel? Porcu’?
- Da. Tehnic vorbind, e o prescurtare. Porcumbel e numele întreg. Frate-meu Alex a căzut de acord că-i
un nume foarte drăgălaș.
În sinea mea, îmi spuneam că nu văzusem vreodată un cocoșel care să semene mai puțin cu un porc.
Mara s-a uitat în toate părțile și, când s-a convins că nu e nimeni cu ochii pe noi, m-a apucat de braț și, cu degetul în dreptul buzelor, m-a condus pe scările care duceau la etaj. A făcut un semn cu mâna și am înțeles. În dreapta, lipite de casă, un rând de scări trainice duceau undeva sus. Prietena mea începuse deja să urce, făcându-mi semn să o urmez.
După o duzină de scări, am ajuns în „antreul” podului, care era un fel de holișor acoperit de unde se zărea un verde nesfârșit întruchipat de copaci, sălcii seculare, flori sau iarbă cosită. Printre virginalul verde, ici și colo, se zăreau case, la o distanță neverosimil de mare una față de cealaltă. Găini oacheșe scormoneau pământul în căutare de râme, câinii se luau la întrecere de-o parte și de alta a gardurilor, pisicile leneșe se în-tindeau în soarele galeș de primăvară. Uneori, câte un purcel cu coada răsucită mai guița leneș, alteori se au-zea mugetul vacilor pe pășune sau lătratul ciobăneștilor păzitori ai oilor de pe dig. Dincolo de dig, râul Cer-na își continua liniștita și fireasca curgere, având uneori câte o ceată de copii la scăldat. Ce peisaj pitoresc! Mi-aș fi dorit din toată inima să trăiesc aici, să respir în fiecare zi mirosul de iarbă crudă care parcă se ridica la cer, să-mi fac lecțiile sub un cireș înflorit, să fug toată ziua după câini în livada imensă de pe Coastă (dea-lul de după linia ferată), să mușc vara cu nesaț dintr-o felie zemoasă de lubeniță, cu sucul dulce scurgându-mi-se pe bărbie și pătându-mi tricoul.
Mara mă scoase din reverie.
- Vino, Ileana! Atât de mult te-am așteptat!
- De ce? am încruntat uimită din sprâncene.
- Ei, de ce! Uite care-i treaba. O să-ți povestesc în mare. Casa mea e construită în 1912. Are 103 ani!
Străbunicii și stră-străbunicii mei au fost extrem de bogați și persecutați de regimurile totalitare ale secolului XX. Casa asta ascunde multe secrete. Câteva dintre ele le-am descoperit, însă mai este mult de explorat.
- Ce fascinant! am spus. Totuși, zi drept, ai citit Cireșarii, nu-i așa?
- Ce legătură are? Am făcut-o chiar zilele trecute.
- Și eu am recitit toată colecția acum câteva săptămâni. Bănuiesc că îți dai seama ce legătură are, nu?
Eram cea mai realistă.
- Da, dar așa este, cum îți spun eu! Vino și o să-ți arăt!
M-am lăsat târâtă într-un pod plin de praf. Ori de câte ori pășeam pe grinzile de lemn mirosind a brad, un nori-șor de colb se ridica în spatele meu. Prietena mea îmi înmână o lanternă pe care am aprins-o numaidecât. Ceea ce am văzut întrecea orice închipuire, însă. Peste tot erau diferite grămezi de cărți, sortate cu atenție de Mara.
- Aici sunt cărțile cu poezii și povestiri ale lui Eminescu, Cioran, Sadoveanu, Caragiale. Sunt cărți de
dinaintea Primului Război Mondial. Aici sunt manuale din aceeași perioadă, cu amprenta lui Spiru Haret pe ele. Aici sunt cărți din perioada interbelică și perioada carlistă, iar aici sunt cele comuniste. Manuale comunis-te, cărți de poezii și povești la fel de comuniste, cenzurate. Numai citindu-le îți poți da seama câți autori au „cântat partidul”... vai lor!
- Incredibil, Mara! Cărțile astea valorează o mulțime! Sunt extrem de vechi și în ziua de azi nu se mai
găsesc! Fii atentă, trebuie să le luăm de aici. Se vor strica în timp, vara la temperaturi extrem de ridicate, iarna la frig... nu vor rezista și e păcat de ele. Trebuie să le ducem în casă și să le depozităm undeva. Părinții tăi știu?
- Nu... nu le-am zis. Dar haide să explorăm cealaltă parte a podului. Acum, cu tine, parcă e altfel.
Am înaintat amândouă, lumina albă a lanternelor scoțând la iveală cufere, valize și vase de lut, pictate. De o grindă atârnau într-un cui două steaguri tricolore: primul cu stema regală, al doilea găurit în mijloc. Am scos un chiuit de bucurie și i-am arătat prietenei mele descoperirea. Ea mi-a dat o sacoșă de rafie în care am pus steagurile. Am continuat să desfacem valizele și cuferele. Unele, goale, altele pline de haine din care ieșea un roi de molii de îndată ce ridicam capacul. Altele, cu un conținut neinteresant.
Într-un colț, lângă o grindă pe care nu o băgasem de seamă, stătea un cuferel mic, dar greu. M-am căznit să-l deschid, însă nu am reușit. L-am băgat în sacoșă și am ieșit afară, împreună cu Mara. I-am arătat cuferelul.
- Precis e ceva în el! Hai la baie, să ștergem toate obiectele de praf!
Bucuria ne dădea aripi. Coboram vertiginos scările, așa cum numai în tinerețe o poți face. Când ajungem jos, Mara intră în casă, iar eu am vrut să îi urmez exemplul. Însă cineva mă prinse de braț.
- V-am văssut! Dacă nu mă lăssati ssi pe mine sssă văd se asi adus din pod, vă sspun! șuieră piticania
de frate al prietenei mele.
- Bine, bine, hai cu noi!
Am intrat amândoi în casă. Mara îi dădu piticaniei telefonul ei și acesta încetă să mai emită pretenții. După o jumătate de oră, cuferelul și steagurile erau înșirate pe parchetul lucios și alb cu irizații prăfuite din camera prietenei mele. Exista însă o singură problemă. Cuferelul nu se lăsa deschis cu niciun chip. M-am apucat să-l studiez, centimetru cu centimetru.
- Mara, ai un ac? am întrebat-o cu vocea gâtuită de emoție. Observasem ceva.
- Sigur, poftim!
Am luat acul și l-am introdus într-o găurică pe care o observasem la baza cufărului. Evrika! Cu un clic! me-talic și prețios, un sertăraș mic se deschise. Înăuntrul lui se afla o cheie ruginită și micuță, ca de castel. Am deschis cufărul, emoționată.
Neputându-ne stăpâni strigătul de uimire, ne-am aruncat asupra sertarelor căptușite cu catifea ruginie, cusute în fiecare colț cu câte trei perluțe (nu mă îndoiam, veritabile), care încă își păstrau strălucirea de-altă dată. Emanau un aer vechi și prețios, al vremurilor de mult apuse... Conținutul sertarelor ne lăsă cu gura căscată.
Razele gingașe ale soarelui se oglindeau în fine lucrături de aur, nestemate și pietre scânteietoare. Si-deful albelor perle se reflecta incredibil de pur peste întreaga atmosferă. Ce să vă mai spun? În cufăr își găsiseră lăcașul o mulțime de coliere, inele, cercei și brățări, toate din aur și argint, împodobite artistic și extrem de cu gust cu tot felul de pietre colorate. Exista chiar și o diademă din aur alb (după estmările Marei), cu perle negre în fiecare colț și perle albe de toate mărimile împodobindu-i baza. Chiar în mijloc scânteia năpraznic un acvamarin de mărimea unui ou, eventual de Porcumbel.
- Aceasta este caseta de bijuterii a bunicii mele, spuse Mara, privind inițialele gravate pe casetă. Ea a
murit de cancer cu câteva luni înainte să mă nasc și, cu toate că s-a scotocit bine, nu s-a găsit nicio bijuterie care să-i aparțină.
Nu mai regretam deloc că ieșisem din vastul și cenușiul Cluj. Viața la țară era mult mai interesantă, iat-o, plină de comori și de secrete!
Ne-am uitat una la alta, în culmea extazului și, înțelegându-ne dintr-o privire, am coborât în fugă scări-le, dispărând în pivniță.
Printre căutat și sortat, am ieșit amândouă afară. Sprijinindu-mă de prietena mea, am admirat luciul prețios al colierului abia găsit și valoarea prieteniei, care parcă se topea și se reînvârtejea pe aripile vânticelului călduț și primăvăratec, topindu-se treptat în dulcea și înmiresmata înserare de vară.