To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Veronica Elena Onofrei participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Brașov, România și are 22 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Intuiția
Pierdută-n gânduri,
Cu frica în ochi,
Cu capu' n pămant,
Am căzut printre robi.
Pustie-i cărarea,
Pe care o bat,
Și inima toată,
De greu s-a 'mbibat.
Frenetică-i dorința absurdă,
Ce mă poartă mai mult îmbătată.
Prin război gura mi-e mută.
Corpu'n genunchi și mintea 'ncurcată .
E o boală, îți zic...
Povara zilei de mâine.
Caci ziua de mâine e parte din veac,
Iar veacul e timpul ce nu ne rămâne.
Iar gura asta de-ar scoate cuvinte,
Și mintea de-ar socoti în răstimp,
Aș bate în porți de nebună, în noapte,
Și aș găsi o fărâmă de ofrandă și timp.
Dar eu călesc lacrimi și vise,
Pentru vremurile ce nu m-au ajuns înca.
Le țin în sân și zici că-s promise,
Parcă le dau la schimb lumii drept fise.
Iar unde se poate pune un gând,
Eu pun o lacrimă,un surâs și o ocară.
Căci pierd, cumpărând mai mult decât vând,
Și restul de fise le simt o povară.
Și-mi târăsc o poftă nebună,
Că nimic nu mă poate fura.
Nici gura când tace,
Nici mintea când fuge,
Și degeaba sufletul trage așa.
Că nimic nu mă fură,
Nimic nu mă ia,
Dar mă las purtată-n războaie,
Că așa a vrut EA...
Intuiția.
Etajul potrivit
Să-mi spună cineva unde-i etajul,
De la clinica pentru bolile de viață.
Sunt bolnavă de singurătate,parterul?
Sau etajul șapte? La ușa din față?
La etajul trei nu are cum să fie,
Am fost acolo acum trei ani.
Scria mare pe usă ,, Nu se intră”,
„Cu excepția celor prea sentimentali”.
Etajul cinci? Mă îndoiesc amarnic...
Acolo mă cunoaște și femeia de serviciu.
După atâția ani înca mai trec, ce jalnic,
Etaj intitulat „Neîncredera e un viciu” .
Jumătate din etajul șase e ocupat,
Celor diagnosticați cu „descurajare”.
Iar cealaltă jumătate nu mi-e cunoscută,
Cică scrie pe două uși: „ Iertare”.
Depresia este la etajul zece,
S-au gândit că până acolo îți trece.
Nu mi-a trecut, dar am fost trimisă:
„Etajul patru domnișoară,la frică ai ușa deschisă!”.
Etajul nouă,am găsit singurătatea,
Ea mă găsise demult,eu o ignoram,
Cică să iau un loc, există posibilitatea:
„Ne pare rău, n-avem aparatură,că vă ajutam!”.
Sunt în total doisprezece etaje,
La ultimul scrie: „Luați liftul pentru etajul doi”.
„La parter aveți infirmeria, sunt marcaje”,
Iar la parter scria: ,,Infirmeria sunteți voi!”.
Eroină
Pe unde calci din goluri în pustiuri...
Pe unde calci purtând inconștiența...
Pe unde alții au lăsat morminte,
Pe unde unii nici nu au gândit la consecințe.
De unde bei un strop de apă?
De unde bagi în gură o bucată?
Dacă în urma lor ei au lăsat morminte,
De goluri, de pustiuri, de cuvinte.. .
De unde rupi o creangă sau o floare?
Când lacrimi au vărsat amărăciune.
Peste un drum pavat într-o teroare,
Și într-o fugă care se ascunde-n rugăciune.
De mi-ar da Dumnezeu un drum,
Nemaivăzut de nimeni, neumbalt,
L-aș transforma în lume de nebuni.
Nebuni ce caută un loc de vindecat.
Atunci nimeni n-ar mai avea,
Să strângă după alții neplăceri.
Căci fiecare ar vedea ,
De a lăsat în urmă flori sau burueni.
Și cei mai neatenți nerușinați,
Ce au lăsat mormane de orori în spate,
Eu i-aș lua să strângă după ei,
Să-și care nesimțirea-n spate.
Atunci noi am avea curat,
Și pace-n suflete și-n gânduri.
Căci fiecare ce și-a semănat,
Eu nu am semănat dureri pe rânduri.
Dar le-am cules pe ale altora,
Și le-am crescut în propria grădină.
Și nu a fost corect să port o vină,
Care le aparține lor.
Și să și-o ia!
Eu nu sunt pentru alții
Eroină.