To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Anca Mihaela Cojocaru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 50 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Asfințit
În dâre roșii ce se scurg alene
pe cerul ce-i pictat de asfințit,
îmi pierd privirea-n culori eterogene
ale aceluiași tablou însuflețit.
Se scurge timpul, totul se transformă,
secundele gonesc către apus,
clepsidra, devine-o amintire fără forma
surâsului ce în grimasă e transpus.
Trăirea ce din priviri coboară
și se pitește-n taina unei cărți,
e plăsmuirea unui chip de ceară
ce trist tresare-n sensul unei vieți.
Sărutul minutarelor ce șterg trecutul,
căldura felinarelor ce umbre-ntind,
atingerea ce simte absolutul,
le-aș adună și le-aș piti în gând.
Să ți le dau sau să le-ascund de tine?!
E gândul ce mă roade-n fiece apus,
cuvântul meu, cuvântul tău, destine,
tangențială soartă a versului nespus.
File de poveste
Suntem lumina ce șoptește-n surdină,
un gând ce dansează pe marginea foii,
un vis ce se înalță dintr-o inimă plină
și apoi ne îmbrățișează în sunetul ploii.
Suntem doi pași ce se-ntâlnesc cu furtuna,
o cale ce merge spre stele-ntr-un ritm,
un cântec ce-n suflet ne seamănă luna
în noaptea ce tace și ne cuprinde sublim.
Suntem fărâme dintr-un univers viu,
o pagină scrisă cu dor și cu vis,
un zâmbet ce arde, un sunet târziu
în cartea ce-o scriu, cu titlul prezis.
Suntem o rază ce sparge tăcerea,
un val ce atinge nisipul pierdut,
suntem ecoul ce-și găsește puterea
în timpul ce curge și-apoi... e tăcut.
Noi suntem povestea ce-n inimă arde,
în flacăra pe care o scriem zâmbind,
suntem împreună un drum către miliarde
de stele ce pentru noi se nasc dăinuind.
Iubirea ne cheamă, ne scrie cerneala,
Vibrează surâsul purtat către nori,
Iubirea ne mângâie, alungă uitarea,
Ne ține de mână din noapte în zori.
Întrebare
Am adunat bucăți de stele,
le-am așezat în palma ta,
ai măturat praful din ele,
le-ai răsfirat în lumea mea.
În fața ta piese de puzzle,
demult pierdu-te-n necuprins,
s-au așezat și-au prins culoare
și ochii mei s-au reaprins.
Din mii de cioburi rătăcite
am reușit să mă culeg,
din caierele încâlcite
să torc, să țes sufletu-ntreg.
În curcubeie aruncate
pe la răscrucile din cale,
am presărat, amestecate,
culori pierdute în uitare.
Tangoul ce se simte-n noapte,
vibrând în sunetul de harpă,
ne ademenește cu-ale lui șoapte
ce se răsfrâng până în clapă.
Când picăturile boeme
de timp, se scurg cu pași ușori...
E răsărit sau e apus de vreme
ce se ascunde dincolo de nori?