To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Sorina Dumitrescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 64 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Despre…. Moși
------------------
Maia Pitica trebăluiește de zor, lângă aragaz. Pregătește coliva, iar în cuptor se rumenesc colacii și cozonacii pentru Moși. Mama pregătește orezul cu lapte, iar noi, copiii le urmărim cu interes, băgându-ne nasul prin bucătărie. Miroase a sarmale, a scorțișoară, a plăcinte și cozonaci, iar mirosurile astea parcă nu ne mai satură simțurile.
Într-un castron mare, stau grămadă, cireșele pe care le-am cules de dimineață din cireșul din grădina bunicii. Deși ne-am umflat burțile cu ele, parcă tot am mai lua câte una, așa….de poftă….
Maia, bunica noastră, o bătrânică simpatică și doar un pic mai răsărită la înălțime decât noi, nepoatele sale, ne amenință cu ditamai linguroiul de lemn și ne spune:
”Astea sunt pentru Moși!”Eu, domnișoara Bretonel”(poreclă ce mi-a fost dată din cauza bretonului care imi tot vine în ochi)- fiind curioasă din fire, o întreb:
”Dar cine sunt Moșii ăștia și de ce trebuie să le dăm să mănânce atâtea bunătăți?”
Maia se întristează o clipă, apoi ne îmbrățișează cu o privire caldă și ne spune:
”Ei, dragele mele, Moșii sunt cei plecați de mult, dintre noi, așa cum a plecat și tataie al vostru.”
”Unde au plecat, Maie?”- întreabă Carmen clipind mirată, din ochișorii ei căprui, mari și frumoși ca de căprioară.
”Ei, au plecat într-un loc frumos ca să se odihnească și din când în când, se întorc printre noi, în zilele de sărbătoare și așteaptă să le dăm pomană. De aceea, pregătim astăzi, bucatele și coliva ca să le sfințim la Biserică și să le împărțim la cei nevoiași.”
Lala, cea mai mare dintre fete se încruntă, își flutură ușor nemulțumită, codițele ca abanosul și întreabă:
”Maie, dar nu s-ar putea ca să nu le mai dăm atâta mâncare și să mai oprim și noi, câte ceva?”
Pitica zîmbește și îi răspunde:
”Ce e al vostru e pus de-o parte, însă azi e ziua lor și ar fi păcat să plece cu țărâna în gură”
Noi, fetele ne uităm mirate, la bunica noastră și o întrebăm:
”Cum adică, Maie, să plece cu țărâna în gură?”
”Ia stați voi aici, la măsuță și alegeți câteva cireșe cu codițe. După ce le alegeți pe cele mai frumoase, le vom lega de cănuțele astea de lut, iar eu o să vă spun povestea Moșilor.
Curioase, ne așezăm la măsuță și alegem cele mai frumoase cireșe cu codițe. Maia Pitica le ia apoi, le leagă de tortița cănuțelor de lut și începe să ne povestească:
”Odată, de mult, taare de mult, Moșii noștri, atunci când plecau dintre noi, spre lumea de dincolo, treceau un râu magic, împreună cu îngerul lor păzitor. Din momentul în care traversau râul, ei nu se mai puteau întoarce înapoi. Atunci ei deveneau foarte triști și plângeau într-una de dorul celor lăsați acasă. Atunci, Bunul Dumnezeu văzându-i așa de triști și de îndurerați le-a dat voie ca, de ziua lor și de sărbători să vină la malul râului magic și să îi aștepte pe cei dragi ca să le aducă daruri, lumină și să îi pomenească. Ei și așa cum voi primiți, de ziua voastră, daruri, dulciuri, mâncare bună, așa și ei așteaptă de la noi ,ca să îi hrănim și să îi cinstim cu ce avem mai bun. Tot în memoria lor o să mergem la Biserică pentru a sfinți aceste daruri și pentru ca să le aprindem câte o lumânare, ca să nu se rătăcească pe drumul de întoarcere spre lumea de dincolo. Dar, se întâmplă ca unii oameni să uite de Moșii lor și atunci aceștia așteaptă degeaba, pe malul râului ca să primească ceva, sau măcar o lumină de la o lumânare aprinsă de un creștin milos, pentru sufletele lor chinuite. Seara, târziu Moșii aceștia uitați de lume și de vremuri, pleacă triști, nemângâiați și neluminați. Atunci, de supărare, iau în gură țârână și oftează din greu, pentru că la ei nu s-a gândit nimeni ca să îi pomenească, sau ca să le împartă ceva. Ehee, nu știți voi, cum pleacă săracii, pe drumul de întoarcere, fără lumină, fără mângâiere și cu gândul că au fost uitați de cei dragi.
Ascultând povestea bunicii, ne întristăm și cădem pe gânduri. Mama vine și ne mângâie pe fiecare, pe creștet, apoi ne întreabă:
”Ei, sunteți gata cu alesul cireșelor? Uite, eu am terminat orezul cu lapte și v-am oprit câte o porție.”
Eu îi răspund:
”Sigur că suntem gata! Uite ce frumoase sunt! Știi ce m-am gândit, mămico?Ce ar fi ca să le lăsăm Moșilor, mai multe prăjituri, sarmale și cozonaci? Așa nu o să rămână niciun Moș fără să primească lumină și pomană. Hai ca să punem toate darurile pe farfuriile astea. Apoi, o să le împachetăm frumos și o să le dăm de pomană Bunilor noștri, dar și celor rămași singuri în cealaltă lume. De ziua lor, toți Moșii trebuie să se bucure și trebuie să primească lumină, așa cum și noi ne bucurăm și suntem fericite de ziua noastră. Carmen și Lala mă aprobă, bătând din palme, în timp ce mamei și bunicii le apare câte o lacrimă în colțul ochilor.
”Daa, da, o să le facem o zi frumoasă Bunilor noștri, ca să vadă că nu i-am uitat!”
Lala se oprește gânditoare, la un moment dat și o întreabă pe Pitică:
”Maie, dar dacă noi o să dăm pachetele la cei nevoiași, cum o să știm că ele ajung la Moși? Pitica ne răspunde cu lacrimi în ochi:
”Ajung, puiule, ajung pentru că Bunul Dumnezeu ni scoate în cale pe sărmani, iar sufletele celor plecați se hrănesc împreună cu acești oameni nevoiași.
Afară s-a înserat de mult, iar noi, copiii, am adormit de mult, luați de ”Moș Ene pe la gene”, visând râul magic din povestea bunicii noastre. Pe râu, visăm cum punem lumânările și pachetele pline cu bunătățile la care și noi am muncit, pentru ca Moșii să le vadă și să își primească darurile de ziua lor. Din întuneric apar ființe îmbrăcate în straie lungi și albe care își întind mâinile către apă….Parcă întrevăd chipul cu ochii albaștri ai bunicului și cu mustața lui lungă, în “furculiță”, dar și alte chipuri necunoscute care ne zâmbesc fericite. Au primit pomană, au primit lumină, iar cei dragi nu i-au uitat!