To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Ștefania Bădilă participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Brăila, România și are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Exist, căci de trăit, am făcut-o cu tine
Toată lumea știe că atunci când închizi ochii, e doar întuneric, dar eu o văd pe ea. De aceea nici în seara asta nu am putut adormi, ca de obicei. E patru dimineața, sunt afară, încă îmi țiuie urechile și tot ce se aude e mieunatul îndepărtat al unei pisici. Singura diferență e că acum nu mai mă aflu pe canapeaua din micul meu apartament din Los Angeles, ci pe balconul vreunui hotel din Boston. A, și faptul că aseară, la mini concertul lui Andrew, chiar am văzut-o pe Daiana. Deși mi-a frânt inima. Îmi amintesc foarte vag tot ce s-a petrecut până să ne întâlnim, poate din cauza muzicii, a luminilor sau a tipurilor de alcool pe care preferasem să le consum decât să stau să mă gândesc că sunt în orașul de care am fugit atâția ani.
Că tot veni vorba de fugit. Da, am vrut să dispar din locul ăla. Și am făcut-o imediat după absolvire, fără să-i spun Daianei nimic. Am plecat din mai multe motive. Toate, cu siguranță, foarte stupide. Tata se tot rugase de mine să vin cu el. Acceptasem pentru că speram să reparăm împreună legătura dintre noi doi, ruptă din cauza morții mamei, când aveam vreo opt ani. Dar, de atunci, și-a înecat toată durerea prin muncă, iar eu nu mai eram prioritatea lui. Singura mea punte de salvare a fost ea. Mi-a rămas alături chiar și când îi ceream insistent să plece. Se pare că vedea în ochii mei câtă nevoie aveam să fiu iubit. Noi a început, în cel mai firesc mod, încă de la grădiniță. Și am fost de nedespărțit. În ziua când a făcut șaptesprezece ani i-am dăruit un lănțisor cu un pinguin, iar ea un inel cu același animăluț, de Crăciun. Ca să nu mai spun serile noastre de film, când o lăsam pe ea să aleagă la ce să ne uitam, sau după-amiezile când eram singuri acasă și dansam întruna. Îmi amintesc și acum, zâmbind ca nebunul de unul singur, cum eram noi. Unde era Damian trebuia să fie și Daiana. De aceea, mai toate vacanțele eram acasă la prietena mea, cu mama ei, doamna Natalie, care mi-a permis să-i spun mamă, ceea ce m-a zdruncinat prima dată. Întotdeauna eram mai mult ca binevenit la ele, nu ca în acel loc pe care tata încă îl mai numea acasă, deși nu mai era de mult. Și din moment ce din partea propriei familii nu primisem deagostea de care aveam nevoie, când am realizat că o iubeam pe raza mea de soare, m-am speriat. Eram sigur că și ea mă iubește, dar ceva din mine simțea că nu meritam asta. Nu voiam să fiu față în față cu clipa în care Daiana s-ar fi săturat de întunericul meu și m-ar fi părăsit. Acela a fost unul din stupidele motive pentru care am plecat eu, cu inima în bucățele. La Los Angeles mă îngropasem și eu în muncă și foarte rar îmi bântuia gândurile. O perioadă chiar o uitasem, deși purtam inelul de la ea peste tot. Până acum vreun an, când am sesizat că eram cu tata mereu, dar abia mă băga în seamă. Într-o seară mi-am făcut curaj și l-am întrebat, la masă:
— Te bucuri că sunt aici cu tine? și atunci și-a ridicat ochii din laptop și s-a întors spre mine, dar în privirea lui nu vedeam sclipirea acea de fericire și puțină mândrie că eram fiul lui, ci chiar mi s-a părut că mă privea ca pe unul din angajații lui. Vorbele sale mi-au confirmat asta:
— Dacă mă bucur ?? m-a întrebat și și-a dat capul pe spate, râzănd isteric. Tu crezi că te-am luat cu mine aici pentru că mă simțeam singur?
— Nu, credeam că ai nevoie de fiul tău! i-am răspuns hotărât, iar el doar a clătinat din cap.
— Chestia asta e de mult apusă. Mi-a păsat de tine doar datorită mamei tale, pentru că o iubeam, dar ea nu mai e, așa că nu mă mai interesează!
— Cu ce ți-am greșit de te porți așa? l-am întrebat, fără să dau de înțeles că mai aveam puțin și plângeam. Nu merita să vadă asta. Am simțit cum cuvintele lui se învârteau ca un cuțit în inima mea, iar eu nu puteam face nimic să schimb asta. Așa că am adăugat aproape urlând:
— Eu am acceptat să vin, am lăsat tot ce iubeam în spate, doar pentru că aveam nevoie de un tată, nu de un șef și tu uite cum te porți! și calmul cu care mi-a dat replica, m-a înfuriat și mai tare.
— Nu ți-a cerut nimeni să faci toate astea!
— Știi ceva? Eu renunț. Și cu asta m-am ridicat și am dat să plec, dar m-am oprit când am văzut că voia să spună ceva, însă tot ce am auzit a fost:
— Foarte bine! Am cu cine să te înlocuiesc. Cum ți-am spus, nu-mi pasă! Pe urmă s-a întors la monitorul aprins de parcă nu existam, așa că am ieșit, trântind ușa. Deși mai bine i-aș fi distrus nenorocitul ăla de laptop…parcă devenise copilul lui.
Am ajuns afară, în liniștea acelei nopți atât de negre și am tras aer adânc în piept. În sinea mea mă bucuram că am muncit pentru el, doar așa mi-am putut cumpăra propria locuință. Cât am mai rămas în oraș, nu voiam să mai fiu nevoit să-i văd fața. Într-un final, am ajuns în apartament și abia atunci lacrimile au început să-mi curgă șiroi, încețoșând totul în jur, iar nevoia de a lovi ceva sau a urla într-o pernă crescuse. Am căzut pe jos în fața canapelei și am dat să ridic mâna să apuc o pernă. Atunci l-am văzut. Inelul de la ea. Și ceva în mine s-a rupt la gândul că am dispărut din viața singurei persoane pe care nu voiam să o pierd, de cinci ani de zile, mergeam pe al șaselea. Și deși se spune că băieții nu plâng, eu am făcut-o. Cu gândul la ea, a vieții pe care am fi avut-o împreună dacă nu aș fi plecat, la mama, chiar și la tata, că nu am putut fi ceea ce avea nevoie. Într-un final a trebuit să mă liniștesc. Am deschis laptop-ul și mi-am cumpărat imediat un bilet către Boston, pentru a doua zi dimineață. Trebuia să mă întorc. A doua zi a fost prima dintre multele dăți în care mi-am propus să revin acasă. Am ținut-o așa mai bine de jumătate de an. Cu fiecare ocazie ceva mă făcea să nu urc în trenul ăla. Săptămână de săptămână îmi luam bilet, ajungeam la timp în gară, dar niciodată nu am făcut vreun pas în plus, pur și simplu mă uitam la vagoanele, ce parcă treceau prin mine.
Asta până săptămâna trecută, când cel mai bun prieten al meu mi-a propus să mergem la un eveniment, fără să-mi fi menționat orașul în care urma să fie, pentru că nici el nu știa sigur. Am acceptat și ne-am întâlnit în Kansas, de unde am pornit împreună. Am ajuns într-un final și mi-am lăsat bagajele în camera de la hotel, hotărându-mă să fac o mică explorare prin împrejurimi. Când mi-am dat seama că mă plimbam pe străzile alea binecunoscute, am simțit cum inima a luat-o la goană, dar nu să-mi sară din piept din fericire, ci m-a lăsat gol pe dinăuntru. Deși ar fi fost o foarte bună variantă să mă duc la Eric, să-i urlu în față, să mă descarc, pentru că m-a trădat aducându-mă acolo, știam că nu merita. Era, până la urmă, persoana cea mai dragă mie, după Daiana și singurul cu care am mai păstrat legătura. Nu știa nimic de faptul că dispărusem intenționat din Boston, ci doar că munceam pentru tata. Așa că am preferat să-mi înnec furia și frustrarea în băutură și muzica vibrantă.
La un moment dat am observat pe cineva cântând cu patos, versuri după versuri. M-am apropiat pentru a-mi da seama cine era…O brunetă, micuță de înalțime, abia o zăreai prin tot acel haos, dar în secunda în care ochii ei s-au întersectat cu ai mei, am știut că numai ea putea fi. Am înghițit în sec și genunchii începuseră să-mi tremure. Nu am băut atât de mult, iar dacă simplul fapt că am văzut-o m-a făcut să mă simt așa, după șase ani, atunci am încurcat-o. Și pentru că niciunul din noi nu a întrerupt contactul vizual, am început să mă apropii, cu pași mici. Pe cât de brusc a apărut starea aceea de moleșeală și emoție așa a și dispărut când am sesizat că un tip se întrepta spre ea, gelozia punând stăpânire pe mine. M-am dus la Daiana și am tras-o spre mine, punându-i mâna protector pe spate, lucru care l-a făcut pe băiat să dispară din peisaj. I-am dat o suviță după ureche, i-am remarcat lănțisorul de la mine cu micul pinguin, ce părea atât de fericit și a acceptat mâna mea întinsă, ceea ce m-a făcut să zâmbesc. Nu cred că a realizat cine eram, dar am considerat că era doar îmbătată de muzică, așa cum o știam, și nu m-am deranjat prea tare, din moment ce-mi propusesem să savurez momentul. Printre mișcările de dans am apucat să-i admir ochii căprui cu irizații cenușii, exact opusul alor mei și am realizat că oriunde m-aș duce, lângă ea îmi era cel mai bine. Am învârtit-o, prinzându-i pe chip acel zâmbet angelic. Era atât de frumoasă, iar eu mă simțeam prins din nou în mrejele iubirii. Clipă în care amintirile m-au lovit din nou. La finalul pieselor mi-am trecut nervos mâna prin păr și m-am hotărât să dispar. Iar. Noroc că ea s-a scuzat un moment, pentru a se duce să-și ia ceva de băut, așa că dus am fost. Am alergat cât de repede puteam, trebuia să mă eliberez. Am închis ochii strâns și am tras aer adânc în piept. Eram iarăși afară, în noapte, doar eu și luna. O priveam printre firele de curent, cu pulsul în urechi. Am clatinat din cap, încercând să mă calmez.
Ajuns într-un final în cameră, am intrat direct în duș și timp de vreo oră am lăsat apa să se scurgă pe lângă mine, în timp ce priveam în gol peretele de marmură.
Câteva ore mai târziu, pe care ,,le-am dormit’’, mă hotărăsc să dau o raită la magazinul din apropiere, să-mi cumpăr niște tigări, căci frustrarea luase locul durerii. Vânzătoarea a scanat pachetul, m-a privit o clipă în ochi și cuprinsă de mirare mi-a zis:
— Doamne Damian, de când nu te-am mai văzut!
— Salutare și ție, Ivy, îi răspund, încercând să-mi arborez pe chip un zâmbet cât mai sincer. Auzi, Daiana e bine? Că aseară am plecat prea repede și n-am apucat să-mi iau la revedere. Fața fetei se face albă ca varul și până să apuc să o întreb ce are, mi-o ia înainte:
— D…dar Daiana nu mai e de mult printre noi! Cum e posibil s-o fi văzut-o?
— Tu-ți bați joc de mine?? îi spun, timp în care încerc să și înteleg ce mi-a zis. Aseară am dansat cu ea!
— Iartă-mă...dar vorbesc serios.
Atunci îi arunc și mai nervos pe masă banii și ies val vârtej de acolo, căci aveam senzația că mă sufoc. Îmi este imposibil să mă încred în cuvintele auzite. Îmi aprind o țigară și fără să realizez pașii mă poartă spre lac, ce nu e foarte departe de micul cimitir al orășelului. Îl văd și, trăgând aer adânc în piept, intru. Din priviri caut piatra, pe care o observ imediat, desigur, lângă un smochin. Încremenesc și durerea îmi trece ca un fulger prin tot corpul și mă dărâmă la pământ. Încerc să articulez câteva cuvinte, dar tot ce iese din mine sunt lacrimi. Aș vrea să urlu din toată puterea, dar știu că nu m-ar auzi. E prea târziu, mult prea târziu. Am plecat de două ori de lângă ea, neștiind că urma să o văd pentru o ultima dată. Am dansat cu năluca ei, a fetei care m-a făcut să vreau să trăiesc, doar ca ea să moară, când eu meritam asta. După un timp reușesc să mă adun și-mi răsare un singur gând. Sunt foarte trist că nu o mai am lângă mine, dar fericit că totuși am avut-o. Acum voi continua să trăiesc doar de dragul ei.