To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Denisa Maria Pătlăgică participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Suceava, România și are 18 ani. Este îndrumată de doamna Prof. Camelia Hreban, la Colegiul Tehnic „Samuil Isopescu”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Piatra Verde
Când timpul nu a mai avut răbdare, s-a născut EA. Frumoasă, adorabilă, ingenuă și blondă. Când timpul s-a întins și a cuprins spațiul, s-a ivit EL – Unicul, Cavalerul –, brunet, înalt și zvelt.
Le-a fost drag unul de altul de la prima întâlnire la margini de împărății, în timp ce călăreau singuri în căutare de noi aventuri. Lumea îi cunoștea și le știa frumusețea firii, blândețea vocii Ei și fermitatea tonului cu care EL își îndemna calul la o altă plecare. Se auzise despre năzdrăvăniile lor: despre Muma-Pădurii cea neîmblânzită, care s-a luptat cot la cot cu EL în luptele cu zmeii paralei pentru faimă, despre piticii făuritori în tainele pământului, de la care EA a obținut un paloș care luptă mai mult singur, despre apa nevie, care te îmbată dacă nu ai suflet curat, așa încât numai EI au putut-o bea până acum de la fântâna Lunii și multe alte aventuri mai mult sau mai puțin tăinuite de sufletele acestor doi tineri cu sânge regal. EA, îmbujorată și delicată, coborî de pe cal pentru a-și răcori fața în fântâna de la hotar. EL nu putu decât să scoată apă pentru a o privi mai adânc, simțind cum îl ard ochii Ei învăpăiați. Se lăsă vrăjit de dorința Ei și, din acel moment, acceptă să plece împreună cu EA către lumea de smarald, cu ape turcoaz străbătând piscuri verzi a căror strălucire îi împiedicau pe curioșii nesăbuiți să vadă mărețul castel al Fetei Verzi, veșnic tânără și frumoasă.
- Vreau și eu o piatră verde, spuse EA. Am auzit că poți să o arzi în pădurea lui Lemn Negru și obții vraja care te nemurește odată ce rostești descântecul auzit de la vrăjitoarea iubitului meu tată: „Verde, verde ai fost/Verde ești/Dar rășină vei fi/Și mă vei sluji/Până nu voi mai pieri!”.
Și plecară. Trei ani lungi au umblat și ar mai umbla și astăzi dacă nu le-ar fi apărut în cale un moșneag mai bătrân ca vremea.
- Da` unde mergeți voi așa ca frunza frăsinelului de v-ați topit pe picioare?
Probabil că chipul lor nu-și mai păstrase prospețimea și frumusețea de altădată. Se pare că visul lor devenise o nălucă care-i scursese de puterile însuflețitoare ale vieții.
- Mergem către castelul Fetei Verzi, căci altfel nu se poate, îi răspunse EL, dar vocea îi suna ca din altă lume, stinsă și ștearsă.
- Atunci nu este bine, dragii moșului, deoarece prinsese drag de acești doi tineri prea fragezi pentru a se frânge așa curând în zadar. De acolo nimeni și nimic nu se mai întoarce, nici măcar timpul, bată-l norocul să-l bată!
- Știm, moșule, pentru că devin una cu focul etern, întări EA, cu speranță că se află pe drumul cel bun.
Văzând că nu este chip să-i oprească, moșneagul îi binecuvântă și le arătă calea către împlinirea aprigei lor dorințe:
- Apoi, dară, încolo să mergeți, pe drumul străjuit de stejarii fără ani. Aveți grijă la lighioane, pentru că tot ce mișcă și sună nu este cu binețe. Fata Verde va căuta să vă piardă de cum veți intra pe teritoriul ei, iar ușor nu vă va fi. Gândul bun fie cu voi, dragi suflete de om!
EA și EL plecară cu inima strânsă, căci vorbele moșneagului erau și ale lor, dar un dor năprasnic îi îndemna să nu renunțe, chiar dacă viața le va fi prețul cerut. Ca două umbre tăcute, au purces din nou la drum, alunecând pe lângă lighioane mari și mici, fără frică, pentru că nu mai simțeau nimic omenesc. Doar o tânjeală fără margini, care-i sfârșea, îi mai ținea în viață. Nici tu părinți, nici tu prieteni, nici tu palate sau viață liniștită. Nimic nu mai exista pentru ei. La un moment dat, se sfârși pădurea și apăru semeț castelul Fetei Verzi, care strălucea în lumina soarelui atât de tare încât cei doi călători puseră repede palmele la ochi ca să nu-i orbească atâta sclipire verde, stranie, pătrunzătoare până-n oase. Totul în jur părea de smarald, împrumutând culoarea castelului care stăpânea întreg ținutul.
- Ați venit după piatra vieții mele și a veșniciei, îi întâmpină zâna. Hainele, părul, ochii, buzele, totul era de un verde atât de aprins încât greu de puteai la ea fără să ți se stingă lumina ochilor pentru totdeauna. Iar deasupra ei, înconjurând-o ca într-un nimb, străluceau mii de steluțe verzi și albastre ca marea care adoarme sub sărutul Lunii.
EL și EA, mână-n mână, i-au răspuns fără frică ca doi oameni care se știau nevinovați:
- Nu am venit ca să luăm piatra de temelie, ci doar o mică parte din ea, foarte mică, pentru a putea trăi și noi fără a mai muri vreodată.
- De ce doriți ceea ce muritorului nu îi este îngăduit?
- Stimată zână, vrem să călătorim la nesfârșit, să umblăm în toate lumile posibile și imposibile, să vedem și să cunoaștem tot, iar pentru asta nu ne ajunge o amărâtă de viață.
- Așa este, nu vă ajunge. Dar nici veșnicia nu vă va fi îndeajuns, deoarece ea nu este dată pentru a călători și a cunoaște, ci pentru a fi una cu ea și în ea. Dacă o doriți atât de mult, v-o dăruiesc. Dar fiți atenți pentru că nu știți ce ați cerut!
Fata Verde le întinse o pietricică cât unghia de mică și dispăru plutind așa cum venise, odată cu castelul și întreaga sa împărăție scânteietoare. În locul său, se întindea acum o pădure neagră și întunecată, în care nicio lumină nu putea pătrunde pentru a se înfiripa în ceva.
- Ei, dragă EA, se pare că suntem cum-necum în pădurea lui Lemn Negru. Hai să ardem repede piatra și să plecăm de aici înainte de a ne întâlni cu stăpânul ei. Am auzit că este dușmănos și hain. Mai bine să nu avem de-a face cu așa dihanie.
- Mai bine, dragul meu drag, întări EA. Mai bine!
EL adună repede câteva vreascuri, mai mult pe închipuite decât pe văzute, și puse la ars pietricica în timp ce EA rostea formula magică învățată pe ascuns, în palatul uitaților săi părinți. Cu fiece cuvânt, piatra se înăbuși, se topi și se modelă într-o bucată cleioasă și urât mirositoare, suficient pentru a-l trezi din somnul de un veac pe stăpânul nemilos al acelor locuri, o dihanie de trei stânjeni, cu ochii aprinși ca tăciunele, pufăind fum și pucioasă:
- Ce căutați pe tărâmul meu, pui de om nechibzuit? Vi s-a urât cu viața? Aici sunt numai eu și vremea.
Să-i spună sau nu adevărul? Grea cumpănă pentru o biată ființă de humă aflată acum între viață și moarte. Dacă îi spun, îi omoară; dacă nu, poate scapă. Atunci, să-i spună între da și nu.
- Am venit ca să ardem o piatră rară și plecăm imediat, Prea Înălțate Lemn Negru. Nu am vrut să deranjăm; de aceea nu v-am cerut permisiunea. Și nici nu prea știm cum am ajuns aici.
- Da, da, poate că nu mai știți, dar fumul mi se pare cunoscut. Și asta nu e bine pentru voi. Ați furat PIATRA VIEȚII, urlă Lemn Negru din toți rărunchii.
- Nu, se apărară EL și EA, ferindu-se la timp din calea răsuflării sale care a tăiat o cărare lungă de șapte poște și lată de două. Ne-a dăruit-o frumoasa ei stăpână pentru a fi și noi nemuritori.
- Oameni fără minte! Nu știți că ceea ce nu moare întâi se stinge pentru a putea renaște mai viu decât viața însăși? Muriți, biete suflete nepricepute și fără minte! Dar vă veți trezi ca două stele frumoase și verzi, care nu vor mai muri niciodată, pe cerul de la castelul Fetei Verzi. Așa veți trăi veșnic, luminând și altora ca voi calea către o altă strălucire, dacă cea a Soarelui nu a fost suficientă pentru voi. În loc de Pământ, veți avea doar Cer. V-ați grăbit ca să muriți. Acum, dorința vi s-a împlinit. Călătorie veșnică vă doresc!
De atunci, două steluțe verzi ne fac cu ochiul doar atunci când se face lună nouă, ca o promisiune că iubirea rămâne și în Cer, însă ea trebuie trăită și pe Pământ. Timpul i-a cuprins încât tinerii uitaseră cât de frumoasă era povestea lor atunci și aici. Poate că dorul lor nu va fi și al tău!