To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Ioana Pircalabu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Valea Călugărească, România și are 17 ani. Este îndrumată de doamna Prof. Ramona Ștefan, la Colegiul de Arta „Carmen Sylva”, Ploiești. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Drenaj.
Muzica începuse a se învârti
În întunericul încăperii inimii.
Notele muzicale săltau si coborau,
Cu miresme dulci ce mă înşelau.
Clapele firave ale pianului se apleacau ritmat.
Praful lor şi deznădejdea mea se risipeau în neant.
Te vedeam zâmbind timid
Şi strigam, să mă deschid...
Pașii mi-i ghidam spre un dans cețos:
Amar şi grav îmi rosteai ghețos:
"Du-te! Te urăsc! Afară!"
Lacrimile vremii şi vântul triumfară.
Dar vai, cu mâinile noastre împreunate,
Cu picioarele naive, perfect coordonate,
Pe ritmul muzicii auzeam:
"Rămâi!" Te iubeam!" "Te doream!"
Mă aplecai, mă împingeai cu forțe cereşti,
Mă învârteai cu mişcări şi cuvinte copilărești.
Şi am picat. Te-am căutat în sala goală...
Clapele pianului s-au desprins ca o petală,
Fiindcă ştiau ce înseamna un dans,
Unde licărea doar o scânteie de balans.
Iar eu...extenuată, tot a nimănui am rămas.
Am urlat, dar fără glas.
Unghiile înfipte, au sfâşiat rochia albă de crini,
Mi-am desfăcut, fără vlagă, obosiții balerini,
Căci m-am pierdut chiar şi pe mine,
Încercând, în zadar, să valsez cu tine.
Soba
Iarna și-a așternut respirația rece pe cenușiul pământ.
Pașii mei grăbiți îl apăsau cu gânduri fără consințământ.
De anotimpul rece, teamă mereu mi-a fost;
Ca nu cumva să îngheț și să nu găsesc adăpost...
Zilele scurte si grăbite, îmi dădeau apăsătoare dureri de cap.
Am aflat că-n noaptea lungă, cu tine pot de toate, eu, sa scap.
De fulgii de nea, ascuțiți și tăioși, mereu m-am temut,
Până strălucind în ochii tăi, alături de stele, i-am văzut.
Cu ceața groasă și adâncă, care mă orbea,
Credeam cu naivitate că pierd direcția,
Dar cu degetele noastre înnodate cu fir roșu de satin,
Nu mă uit la lumea înghețată, capul nu îl mai clatin.
Mi-e de ajuns să știu ca ninge;
Să îți văd chipul ce în peisaj se distinge.
E de ajuns să știu că ești în ale mele verzui oglinzi
Și pui lemne peste lemne, flacăra în soba sufletului o aprinzi.
Buzele-ți sunt rozalii, cu gust de miere și ochii senini,
Și eu, ca o floare rătăcită-n frig, mi-am găsit stabile rădăcini.
Cu genele tale suave, asemenea unor petale gâdilate de vânt,
Am descoperit ceva nou, o liniște caldă, ce nu-mi oferă niciun cuvânt.
Și dacă ar fi ceva de spus aici, în ninsoarea neîncetată,
Ar fi un fel de sfat drăgăstos: "Împreuna, iarna poate fi interpretată".
Tot ce eram!
Şi cum a răsărit luna, ți-am simțit sufletul înnecându-se în valuri.
Printr-un imbold egoist, am sărit acolo, în cea mai adâncă şi întunecată închisoare.
Voiam să te ajut să înoți, dar până la urmă m-am înecat şi eu, încercând să te salvez.
Cu țipete grele, mă cufunzi în oceanul propriei minți.
Rechinii fricii mă înconjoară: nu mă lasă să ies la suprafață, unde e aer melodios, unde mintea-mi poate gândi clar.
Nu pot înota.
Nu pot respira.
Apa tulburată îmi străpunge nările şi plămânii obosiți, sufocându-mă.
În absența aerului, nu conştientizez dacă ochii încă-mi zbat sau dacă sufletul s-a înecat, trădat de creaturile inventate de mintea mea, cu ajutorul cuvintelor tale.
Ar fi trebuit să-ți arunc doar o frânghie, doar o parte din mine, doar un fragment din sufletul meu.
Dar ți-am dat tot...tot ce aveam,
Tot ce eram!