To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.
Lăcrămioara Teodorescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Odobești, județul Vrancea, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Meșter iscusit
Dintr-o peniță de aur, flori au curs pe fila albă,
Muguri din adânc de suflet s-au deschis în mândră salbă
Iar în marea de tăcere ce domnește în odaie,
Pana valsul și-l începe, grațioasă se îndoaie.
Și din umbra unei clipe, amintiri încep s-apară,
Răscolind stropi de lumină, într-un ochi, în fapt de seară.
Ușurând în voie drumul unui dor neobosit,
Care sapă fără milă, ca un meșter iscusit.
Stă poetul dus pe gânduri, sprijinindu-și tâmpla-n mână,
Ies ideile grămadă, izvorând ca din fântână
Supărările i-au fost, mereu musafiri în casă,
Crucea care i'-a fost data, veșnic umerii i-apasă.
Un oftat ușor se-nalță, iar o lacrimă coboară
Este trist, deși prin suflet mii de fluturi încă zboară.
Și-ar dori măcar un ceas totu-n jur să se oprească,
Insetat să bea iubire, visul său să se-mplinească.
Suflet de floare
Când tăceri adunăm, de pe braț de speranță,
Trec grăbite momente, punând totu-n balanță.
Respirăm nefiresc, ne privim cu-ndoială,
Ascunzând într-un gând o-ntrebare banală.
Dacă ropotul ploii ne colindă uitarea,
Vom vedea că-ntr-un strop se-oglingește iertarea
Înflorind un amurg ce se-ntinde grăbit,
Peste cerul senin pe alocuri ciobit.
Slobozind doar cuvinte care știu să clădească,
Se vor naște iar oameni care știu să iubească.
Cu un gram de-omenie vom hrăni lumea-ntreagă,
Va renaște credința ce-a rămas fără vlagă.
Și de mâna se-ntinde, către cel ce așteaptă,
Spunând trist și-abătut cum că viața-i nedreaptă,
Vom vedea izvorând râuri mari de lumină,
Dintr-un suflet de floare ce smerit se închină.
Noapte de toamnă
Mi-e toamnă în suflet și-i ploaie și-i vânt,
Adoarme pe buze un ultim cuvânt
Și-un gând rătăcit în noapte s-avântă,
Dar zborul e greu căci aripa-i frântă.
Adâncă-i tăcerea și ceața coboară,
Ascult uluită cum clipele zbiară
Și lasă în urmă pustiu nesfârșit,
Mă-ntreb dacă pasul ce-l fac e greșit.
Zvâcnește în vene crâmpei de-amintire,
Se scutură zarea de-a lumii sclipire.
Pe-alei hoinăresc frunzele-ngălbenite,
De dansul tomnatic etern ispitite.
Aud ploaia-n hohot cum plânge pe stradă,
Dar cine tristețea din ochi să îi vadă?
Un biet felinar un braț își întinde,
Și picurii reci în pumni îi cuprinde.