To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.
Radu Gabriel David Stancu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Târgoviște, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Oare cât îmi ești de dragă ?
Stau în gând și luminși,
A ta privire eu dăinuși,
Tu inima îmi împlinit,
Al tău trecut îl ascunzişi,
Oare cât îmi ești de dragă?
Glasul tău, un paradis,
Cu tonuri grele, înfiorătoare,
Înțelesuri de nedescris,
Înfiorătoare dulce sărutare,
Oare cât îmi ești de dragă?
Nemurirea îmi e pieire,
Ființa îmi descriți ție,
Sufletul tremurându-mi,
Când te văd o mironosiță,
Oare cât îmi ești de dragă?
Al tău zâmbet amuțit,
Îmi creează stări de vamă,
A ta lacrimă mie păcat,
Şi-ascultam înfiorător,
Oare cât îmi ești de dragă?
Zburând departe de înțeles,
Te aștept să vii cu mine,
Trecem porți de nenteles,
Căzând în găurile negre,
Oare cât îmi ești de dragă?
Mă aprind scânteietor,
Tristețea parcă moare,
Al tău zâmbet amuțit,
Ochii mi-s plini de raze,
Oare cât îmi ești de dragă?
Încerc să fug, dar mă urmărești,
Ca un blestem din altă viață,
Te rog, nu-mi mai fura liniștea,
Nu mai face ca totul să doară,
Oare cât îmi ești de dragă?
Te aștept să vii cu mine,
Să trecem porți de paradis,
Sa trecem peste durere,
Asteptand sa inteleg,
Oare cât îmi ești de dragă?
Diamante sparte
Atât de rău, distrus înăuntru,
Ochi se scurg, se înroșesc,
Atâtea sentimente pe dinăuntru,
Atâtă ură și răutate cresc,
Diamante sparte ce nu se-ntregesc.
Atâta iubire distrusă cu vorbe grele,
Ați zdrobit o rază de lumină,
Ați distrus un univers întreg,
Lăsând doar dorința de ruină,
Cu fiecare pas spre disperare.
Știți doar să judecați, să mințiți,
Să vă ascundeți în roluri false,
De ce nu ascultați, de ce nu înțelegeți?
Vă credeți buni, dar sunteți doar pioni,
O lume întreagă prinsă în jocuri.
Toți la fel, fără diferențe,
Diamante sparte, murdare,
Patate de cuvintele voastre grele,
Îngropate în ură și nepăsare,
Într-o lume care nu iartă.
Unii spun că-l iubesc,
Doar că… vorbe neînțelese,
Bravo, ați reușit,
Cel ce schimba lumea, acum a pierit,
Cu inima frântă, fără glas.
Vă veți duce mințiți,
Cu conștiința murdară,
Plini de regrete nesfârșite,
Ca cei ce luminau,
I-ați ucis în tăcere.
Atât de multe cuvinte neplăcute,
Le-ați spus fără niciun rost,
Dar știți bine că durerea,
Nu poate fi ștearsă niciodată,
Visele nu mai pot fi refăcute.
Oamenii pleacă, iar lumea se schimbă,
Dar adevărul nu poate muri,
Chiar dacă încercați să-l îngropați,
Va învia în fiecare colț,
În fiecare inimă bătând cu dor.
Și, chiar dacă sunteți doar umbre,
Diamantele sparte vor străluci,
Căci cei ce au fost uciși,
Vor trăi veșnic în inimile noastre,
În lumina universului ce nu piere.
Plâng
Ascultă liniștea, te rog,
Ce profund se simte în aer,
De ce trebuie să o strici?
De ce trebuie să urli,
Fără să auzi ce doare?
Nu te mai uita la mine,
Nu vezi că vorbele sunt goale?
Răspunzi doar cu violență,
De ce nu recunoști că te doare,
Că în suflet rămâi pustiu?
De ce taci când vorbești?
De ce urli când taci?
Crezi că vei câștiga ceva?
Numai ruine lași în urma ta,
Cu fiecare pas ce se îndepărtează.
Nu vezi că ochii îmi plâng?
Nu vezi că nu te chem?
Dar tu nu poți să gândești,
Și mă pierd în neputința ta,
Fără niciun drum de urmat.
Mi-ai stricat viața, anulat fericirea,
Se aud doar ecouri reci în noapte.
Pașii tăi sunt tot mai departe,
Dar umbra ta nu pleacă nicăieri,
Rămân doar cu o tăcere adâncă.
Încerc să fug, dar mă urmărești,
Ca un blestem din altă viață.
Te rog, nu-mi mai fura liniștea,
Nu face ca totul să doară mai tare,
Lăsând doar umbre de regret.
De ce taci când vorbești?
De ce urli când taci?
Crezi că vei câștiga ceva?
Dar doar ruine lași în urma ta,
Fără să înțelegi ce doare.
Pleacă acum, să nu te mai întorci,
Vreau în peștera mea să mă reîntorc.
M-ai făcut să simt prea mult,
Acum doar tăcerea îmi mai răspunde,
Și tu rămâi o umbră îndepărtată.