Viorica Triculescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Odense, Danemarca și are 62 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Asta e A MEA!
Era vacanță de vară. O zi senină, fără zăpușeală. Pe cimentul cald din balcon, îmi întinsesem păturica și eram la un picnic cu păpușile, când am auzit ușa de la intrare.
Tanti Irina era acasă, iar mami ar fi trebuit să fie încă la muncă. Să fie totuși mami? S-a întâmplat oare ceva?
Mi-am adus brusc aminte — cu câteva zile înainte fusese cearta. O ceartă cum nu mai auzisem până atunci. Voci ridicate, uși trântite. Tati ieșind din casă, mami furioasă blocând yala în urma lui. Aveam încă proaspăt în minte gemulețul ușii de la intrare spart, cioburile împrăștiate pe jos, mâna lui printre așchii de sticlă descuind ușa. Ei doi în bucătărie; zgomote de lucruri răsturnate, țipetele lui mami strigând-o pe tanti Irina.
Din seara aceea tati nu a mai dormit acasă.
Cu teama în suflet am ieșit din cameră. În hol era el.
Numai că nu era singur. A trecut pe lângă mine cu alți doi sau trei bărbați după el. Țin minte pașii lor grei, străini, pe covoarele și parchetul nostru bine lustruit. Simțeam podeaua vibrând în ritmul lor.
M-a salutat din mers cu un „Bună, Ninuța” rostit aproape în șoaptă.
Mobila din cealaltă cameră — cea nouă, cumpărată nu cu mult timp în urmă — a început să fie desfăcută, ridicată și dusă spre ușă la indicațiile scurte și hotărâte ale lui tati.
Piesă după piesă. Dulapul, patul, comoda… Le priveam cum ieșeau pe rând din casă.
M-am repezit afară, în balcon să mă uit în curtea blocului. Mi-am lipit pieptul de tencuiala caldă a balustradei și m-am săltat pe vârfuri cu gâtul alungit în afară. Jos era un camion în care oamenii încărcau fără grabă mobila noastră. Le vedeam doar creștetele asudate și spinările încovoiate sub lemnul greu legat în chingi.
Și mami nu era acasă…
El căuta prin casă pături, preșuri, cârpe, orice ar fi putut să protejeze colțurile de zgârieturi.
Așa a ajuns la păturica mea. S-a aplecat și a ridicat-o din locul în care mai devreme serveam ceaiul cu păpușile. Nu a spus nimic. Nici nu m-a întrebat.
Am simțit ceva urcându-mi în piept. Nu era frică, nici plâns. Era altceva ce nu puteam să definesc.
Am apucat-o cu amândouă mâinile de un colț și am tras-o spre mine.
— Asta e A MEA!
Pentru o clipă, păturica a rămas întinsă ca un pod suspendat între noi; fiecare o țineam de câte un colț.
M-a privit ca și cum atunci mă vedea pentru prima dată și i-a dat drumul.
Am rămas cu păturica în mâini. Cu capul dat pe spate, mă uitam drept în ochii lui.
Nu știu de unde am avut curajul. Nu împlinisem încă opt ani și nu îl contrazisesem vreodată.
În casă se făcuse liniște. Nu mai eram decât noi doi, în ușa balconului.
S-a întors fără să spună un singur cuvânt și a ieșit din casă. Click-ul yalei de la intrare și apoi… Nimic.
Am rămas în balcon, cu păturica strânsă la piept. Afară mirosea a vară și betonul era cald sub tălpi.
Casa era mai goală. Cuvintele aveau acum ecou și parcă se-auzeau mai tare.
Ce o să-i spun lui mami?
Nu știam.
Știam doar că a fost prima dată când l-am privit drept în ochi.
Și el a coborât primul privirea.