Anastasia Iris Ciobanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Chitila, judet Ilfov, România și are 10 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
Albinuța
O fetiță mică se plimba prin soare,
Adunând zâmbete din fiecare floare.
Zări o albinuță ce zbura ușor,
Din floare în floare, muncind cu mult spor.
- Unde mergi tu oare, mică albinuță?
Întrebă curioasă blânda fetiță drăguță.
- De ce ești grăbită și zbori neîncetat?
Întrebă fetița cu glas minunat.
- Strâng nectar din flori, cât e ziua de lungă,
Ca iarna, în stup, hrană să-mi ajungă.
Fetița o urmă pe drum parfumat,
Prin câmpul cu flori, de soare scăldat.
Fetița zâmbește și spune apoi:
„Voi fi harnică și eu, tot la fel ca voi!”
Fetița învăță din mica-ntâmplare
Că munca aduce o răsplată mare.
Elefantul și furnica
În jungla verde și plină de soare,
Trăia un elefant blând și voinic tare.
Se numea Dodo și pășea domol,
Dar era cam trist… că n-avea niciun rol.
- Sunt prea mare, spuse el supărat,
Îi sperii pe toți… nu sunt bun de jucat!
Pe o frunză mică, aproape de drum,
O furnică-l asculta, stând cuminte acum.
Mititică, dar sprintenă foc,
Se apropie ușor și-i zise pe loc:
- Eu sunt mică și car cât nu vezi,
Dar fiecare din noi are un rost, nu crezi?
- Cum adică? întrebă elefantul mirat,
Eu fac doar zgomot… și sunt cam supărat!
- Hai să-ncercăm! zise furnica râzând,
Tu muți un buștean, eu ajut muncind!
Dodo împinse bușteanul din cărare,
Furnica strânse firimituri răbdătoare.
Și-n scurtă vreme, ce să vezi oare?
Poteca era curată și plină de soare!
Dodo zâmbi cu ochii lucind:
- Pot ajuta prietenii din junglă oricând!
- Vezi? zise mica furnică voioasă,
Fiecare e special, îi zise ea duioasă.
Și-au stat împreună, cât ziua de lungă,
Un elefant cât o lume și-o furnică plăpândă.
Iar vântul șoptea printre ierburi, ușor:
„Nu mărimea contează… ci inima din interior.”
Și de-atunci sunt prieteni mereu, zi de zi,
Unul mare, altul mic — dar la fel pot trăi:
Că nu mărimea contează în lume, ci ajutorul,
Să fii bun și blând… acesta-ți e rolul!
Vrăbiuța și cioara
Pe-o crenguță-n soare, la-nceput de zi,
O vrăbiuță mică ciripea printre copii.
- Ce lume frumoasă! Ce cer colorat!
Totul este vesel și minunat!
Din umbră, pe-o ramură, „craa” s-a auzit,
O cioară mai mare, cu glas nemulțumit:
- De ce tot cânți? Nu vezi ce-i în jur?
Eu văd doar nori gri… și cerul cam sur.
Vrăbiuța-i zise, blând și ușor:
- Hai lângă mine, să privești din zbor!
Uite o firimitură, hai s-o-mpărțim,
Și poate-mpreună învățăm să zâmbim!
Cioara privi, apoi încercă și ea,
Ciuguli o bucățică… și parcă-i plăcea.
- Nu-i chiar așa rău… spuse mai domol,
Parcă se schimbă ceva pe interior.
- Vezi? zise vrabia, cu glas voios,
Chiar și-o zi gri poate fi de folos!
Depinde cum vezi și cum alegi,
Lumea devine așa cum o înțelegi.
Și de-atunci, pe ramuri, în zori sau amurg,
Se aud două glasuri ce vesel se scurg:
Un „cirip!” ușor și-un „craa!” mai domol —
Prietenia schimbă orice suflet în zbor.