Lucia Maria Velt participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Popesti Leordeni, județul Ilfov, România și are 30 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.
S-au trezit arterele
Am încercat prea mult să-mi mențin din pace
Și am uitat să mai trăiesc puțin
De frica că dacă va veni cineva care să-mi spargă părți de carapace,
Să-mi dea temelia jos, fără să pot s-o mai susțin?
E ca și când mi-aș lua sursa de dopamină și-aș încerca să mi-o confisc
Stau ascunsă, îmi stă corpul de ea lipit
Mi-e teamă, ce pierd și ce câștig dacă risc?
Când nu e vorba de nimic mai mult decât să ies să aud măcar un ciripit.
Și totuși, în carapacea mea nu mă atinge nimic
Aici totul e sigur, se îneacă fiecare moment într-o rutină
Chiar dacă inima-mi șoptește 'mai ieși, măcar un pic',
Nici n-o mai recunosc, până și eu am devenit pentru mine străină.
Până când într-o zi inima mea a decis să nu mă mai strige
Devenisem rece precum o iarnă ce e acoperită ușor cu câte un fulg
Și-am înțeles că și dacă ies, nu inseamnă c-afară nu mai ninge
Că nu a venit încă vremea din piept să mi-o smulg.
Am prins într-un final curaj, mi-am scos doar mâinile din carapace
Aș vrea să simt, totuși, adierea cum îmi alunecă peste piele
Dar măcar o aud, inima nu-mi mai tace,
S-au trezit, fără să știe, și arterele mele.
Molia mea devine fluture
Iubește-mă mai mult când nu-mi bat aripi de fluturi în stomac
Și mai mult când tind să mă înec în orgolii,
Să știi că nu mereu îmi dau seama, aș vrea să știu ce să fac
Că să nu-i transform din fluturi în molii.
Iubește-mă când lumea mă vede întoarsă pe dos
Să nu mai fiu nevoită să-ți duc lipsa când nu-ți mai alerg prin venă,
Să nu mai alerg o viață de parcă mi-aș căuta tratament intravenos
Să te simt că-mi transformi structura, că mi-o faci omogenă.
Nu am privirea cea mai caldă, deși tânjesc la orice pas după o privire senină,
Îmbrățișarea uneori mi-e rece, chiar dacă-mi arde în suflet scânteia,
Uneori uit să-mi pun apă la rădăcini, mă umplu de vină
Uit că lacatul nu se deschide singur sau poate nu vreau eu să-mi ofer cheia.
Mi-ar plăcea să pot s-ascult mai mult din strofe și să nu-mi arunc sufletul direct în refren
Îmi las prea des, din orgoliu, aripile să se scuture
în loc să simt să-mi transport către altă inima câte puțin din polen
Care să vadă, într-un final, că molia mea devine fluture.
Eram doar o frunză
Ți-aș umple poșta de scrisori
M-aș mai uita din când în când să văd dacă eliberezi din loc ca să-ți mai scriu
N-am altceva la mâna și nici ceva palpabil cu care ai putea să măsori
Simt că mă contopesc, dar e mai mult de atât, n-aș ști să descriu.
Ti-aș arăta cum se simt la atingere filele unui autor de încercări tocite,
De încercări în care șterge și rescrie
Până când stiloul trece de foaie, nici el nu știe de ce cuvintele susnt așa ascuțite
soarta parcă mi se prescrie.
Mă înconjor de un amalgam de hârtii care mă îmbrățișează șifonate
Mă chinui să descriu și sunt confuză
Cum sângele mi-a făcut venele aglomerat de oxigenate?
Cum să-mi simt din nervuri când până azi eram numai o frunză?
O ploaie de vară ce-mi udă din temelii rădăcina
Abia așteptam toamna să mă ofilesc în plin covor de culori reci
Nu mi-a plăcut niciodată să-mi privesc pe de-a întregul tulpina
Oh, ploaie, cum te-am așteptat dintotdeauna să-mi treci.
Să-mi transporți pe suprafața-mi limitată din substanțele ce-mi ating pânza,
Să te simt cum îmi străbați nervurile și formezi fără să vrei câte-o petală
În sfârșit nu văd că reprezint numai frunza
Iar pe tine te vad iar cum mă cauți în căsuța poștală.