Irina-Maria Bălănică participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VII-a, din Giurgiu, România și are 16 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Umbra lor, lumina mea

M-au zdrobit cu râsul lor, 
tăios ca vântul fără milă, 
şi-n ochii mei, ca-ntr-un ogor,
 au semănat doar teamă, frica.

Cuvintele le-au fost cuțite,
 mi-au sfâşiat tăceri în piept, 
dar n-au ştiut că focu-n mine,
 doboară mâhnit,arzând încet.

Am fost o frunză prinsă-n vânt, 
o umbră-n mijlocul furtunii,
 dar din pământul meu cărunt
 am învățat să-mi cresc tăciunii.

Şi azi, când glasul meu răsună 
ca tunetul ce sparge norii, 
privesc în urmă şi-n lumină 
mă regăsesc, dincolo de zari.

Ei sunt doar paşi pierduţi în noapte,
 ecouri stinse-n vânt pustiu,
 dar eu sunt arsura din şoapte, 
sunt glasul care s-a făcut viu.


Gol

Azi nu mai am nimic de dat.
Usa-i inchisa si e totul blocat
Lumea să se repare singura
Caci eu m-am schimbat

E prima data cand nu simt vină.
Că nu-s pentru restu,vitamină.
Pur si simplu,nu-mi mai pasă.
Cand ii văd ca se roagă.


Poate

Poate e obsesie.
Sau doar o forta care ma tine prinsa in interior.
Ca o idee care nu cere voie.
Și nu pleacă cand vrei.
E ceva ce taie din mine,
fara sa ma doara.
Ce mă arde exact cat trebuie,
fără sa ma distrugă.
Poate am iubit o idee,
dar ce folos.
Lumea mi-a cerut sa fiu mai mica decât simt,
și-am pierdut.
Poate arta nu e de nebuni,
pentru că dacă este,sunt nebună,
și pot sa jura ca nu-s,
e singurul loc unde nu dau explicații.
De ce ma doare ce-i frumos.