Diana Adriana Matei participă la Concurs de Poezie al Festivalului de Arte, din Ploiești. Îi dorim succes și îi mulțumim!
Călugărul alb
Trecuse des prin ierni cărunte, cu geru-n vârstă se ținea, purta-n veșminte veacuri multe și-n ochi privirea mai era. Doar straiele-i cu-apus de soare mai semănau în cer pământ, să-i crească raze lungi, bălaie între mătase și mormânt. Pe munți ședea și-n poale strâmte încununa palmele două, prin degetele-i lungi, mărunte lacrimile stăteau să plouă. Și se ruga cu-n nor în suflet și glăsuia singur din șuier, și vânt, și grindină, și plânset în cantecul din lemn de fluier. Eram un prunc și-un miez de nucă când l-am văzut stând pe o piatră, o jale de metal adâncă plângea în el și cădea stearpă. S-a lepădat ușor de haină și a căzut din mâini spre piept, rămas pribeag, fără de taină, el încă vede, eu aștept…
Pan flute
Stăm munți printre păduri și rece, în coastă lemnul e bătrân, cântă și luna își petrece pe după brâul său pagan. În piatra deasă muza tace și-o umbră cade peste văi, e creasta muntelui ce zace pământ peste străbunii săi. Urechea-i strânge din timpane și-o ciocârlie-i bate-n geam, unde te duci tu iară, Pane, cu glasul tău cântând în ram? Ogorul îți e lac de-a-notul și tot codrul îți cântă-n lemn, dar mâna ta își mută cotul când brațul meu îi face semn. Striga muza și-n valea sacră blestemul se cutremura, că-n scorbura din frunza seacă stejarul se înfumura. Focul se înteți-n coronae, un cântec duce roșcovan și astăzi printre reci cotloane moină în flautul lui Pan!
Tablou pe timp de seară
Cioburi aglomerate-n geamuri înghesuite sub ferestre aduc oglinzi uitate-n ramuri și despre tine nici o veste. Mă uit de parcă-mi vine-n minte un strop dintr-o senină ploaie și văd cum cade pe morminte humă din lacrima-mi bălaie. S-a-nnămolit și noaptea, seară, în praful tău adus de-amurg când soarele se-aprinde-n ceară și lumânări în mine curg. Te văd și luna îmi coboară în rămășițele-argintii și iar pentru ultima oară vei fi apusul meu dintâi. Să îmi aduci iară amiază în dimineți de-azur târzii, să fii lumina mea din oază și flacăra dintre făclii. Doar de ai reaprinde flama în torța noastră tremurând, ai îngheța până și rama și chipul mi-ar părea curând!
Trubadur neîncetat
Pământul crește dinspre munte, chitarele abia se-aud, căci ele doar ca să m-asculte te sprijină în mine crud. Un tulnic își înclină stâlpul peste luminile din umbre, să ducă-n trupul meu și câmpul în care pasc oile sumbre. Salbele lor recită-n coruri haite ce înconjoară luna, din pasărea ce cade-n stoluri abia mai picură furtuna. Vântul se clatină pe coarde și glasul plânge nencetat, că în văzduh și-acuma arde amurgul ce i-a sângerat. Stropii mai repezi ard în piatră și cu un gând de abur rece, mă-ntreb, cenușa lor albastră prin câte ape o mai trece?
