To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Adriana Elvira Soponaru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a din Iași, România și are 41 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Mama

Toate mamele-ar spune: “pe mine, Doamne, pe mine ia-mă
Și lasă-mi copilul fără teamă.
Lasă-l să te slăvească, să-ți mulțumească;
Pentru fiecare magie, viața s-o prețuiască.
Lasă-l, Doamne, să iubească, să sufere, să se căiască,
Să învețe s-ajungă singur la mal, să-nvețe să trăiască!
Nu-i lua bucuria, nu-i lua nici întristarea.
Va căpăta încredere croindu-și singur drumul și cărarea.
Te-a implorat să-l lași să se nască, să greșească și să crească.
Lasă-l vieții dar atunci și ia-mă! Eu nu mai sunt decât...
Eu nu mai sunt nimic. Fără copil, nu mai sunt mamă.
Fără copil, ar trebui și viața de mine să se teamă!
Nu există foc ce iubirea mea să nu-l stârpească
Și nu-s bani destui în lume cât poate o mamă cu lacrimi să plătească.
Nu te grăbi tu, Doamne, nu fi hain și rău!
Nu mai ești tu cel care m-a ținut la pieptul său?
De ce o picătură nu poți s-o lași uitată
În marea ta de suflete ce mai trăiesc o dată?
Te rog, a vieții bucurie nu mi-o lua obraznic,
Fii tu îngerul lui, păzește-l de destinul groaznic!”
A plecat mama. E steaua ce sclipește, e visul cel frumos.
E tot ce te înconjoară, e zâmbetul copilului sfios.


Pe drum

Totul îmi plânge. Și cerul e amar.
Abia mai respir, sunt un biet hoinar.
Pășesc tremurând pe norii încâlciți
De atâtea iubiri și iubiți spălăciți.

În raiul imens, urletele-s doar șoapte.
Se aud lacrimi și suspine deșarte,
Se-nvârt petale de trandafiri ofiliți
Și dorm în tăcere iubiți dezgoliți.

Pământenii, cu lumânări aprinse
Salvează, cred ei, datorii nestinse.
Un clopot răsună pentru cei treziți
Lăsându-i să doarmă pe cei adormiți.


Prima iubire

Oprește, mamă, ceasul! Am atâtea să învăț!
Nu știu nici lumea unde se termină, nici
Păsările unde merg, nici inima de ce-mi suspină!
Aș vrea să fiu iar mică, atunci tu mă iubeai!
Erai bolnavă, poate, dar nici tu nu știai
Că-n oameni te voi căuta mereu, că fără tine
Nici soarele nu are zi, că pentru tine sunt
Toate ale durerii poezii.

Mai stai, fii steaua care îmi zâmbește, 
Fii mângâierea care îmi lipsește!
Nu văd cărarea, e plin drumul de mărăcini
Și-n fiecare pas îmi caut ale mele rădăcini.

Dacă cerul n-ar fi infinit, aș veni la locul stabilit,
Acolo unde miroase a prăjituri, a dor neostoit.
S-ar termina războaiele și ura toată dacă
Fiecare ar înțege că nu trăim decât o dată.