To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Adriana Elvira Soponaru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a din Iași, România și are 41 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      O mamă și două, trei vieți

      Era ea, dar nu știam atunci. Subțirică, firavă, cu ochii albaștri care îți zâmbeau, m-a luat de mână. Părea foarte tânâră, dar totuși îmi inspira încredere, siguranță și o mare înțelepciune. Rochia vaporoasă mă făcea să nu-mi dau seama dacă era într-adevăr slabă, dar era oricum foarte frumoasă. Îmi plăcea naturalețea și delicatețea ei, cu părul negru bogat care îi atârna greu până la mijlocul spatelui. Mâna ei fierbinte, cu pielea moale și fină, m-a făcut să-mi șterg repede lacrimile și să încerc să afișez un zâmbet încrezător. Era ca o zână frumoasă pe care aș fi desenat-o din nou și din nou. Avea un parfum floral care îmi părea familiar, deși era mult prea dulce pentru gusturile mele. Mă bucuram că nu sunt singură, deși eram parcă un pic reticentă, ca și cum m-ar fi dezamăgit cândva. N-o cunoșteam, dar sigur o mai văzusem undeva. Chiar și rochia alb perlat pe care o admiram neîncetat îmi părea cunoscută. Oare cum o chema și cine era? Dar nu îndrăzneam să vorbesc, nu știam dacă am voie să întrerup procesiunea prin care urma să trec. Așteptasem foarte mult timp acest examen despre care oricum nu știam nimic în afara faptului că era decisiv pentru viitorul meu. Eram singura candidată. De ce fusesem oare doar eu aleasă? Cum de îmi venise mie rândul?
      Începeam să calc pe vârfuri, parcă pluteam. Nu-mi propusesem să mă duc undeva. O adiere de vânt mă purta ușor înspre dreapta încăperii, unde vedeam în depărtare niște scări. Era o sală imensă. Nu vedeam pereții, dar nu puteam să nu observ înălțimea cupolei, atât de frumos pictată încât nu-ți mai puteai lua ochii de la ființele înaripate asemănătoare cu îngerii. Nu mai dădusem niciodată vreun examen într-o aulă atât de impunătoare. Dar mai dădusem vreodată unul?
      Aerul răcoros îmi dădea energie și mă ajuta să nu mă mai simt atât de copleșită de emoții, să nu mai fie atât de abundente șiroaiele de transpirație care îmi curgeau pe spate.
      Ajunsă în fața lui, am încremenit. Mă oprisem la baza scărilor și nu mai aveam voie să înaintez. Bătea lumina foarte puternic, deși nu vedeam ferestre. Nu auzeam ce zice din cauza muzicii care îmi crea în cap o presiune enormă. Devenise frustrant pentru că trebuia să răspund în curând și nu puteam înțelege niciun cuvânt. Simțeam că e mare înghesuială în jurul meu, dar totuși asta nu mă deranja. Era o forfotă pe care o ignoram cu ușurință. L-am rugat să repete, deși nici nu știam dacă îmi spusese ceva. Inima nu mai încăpea în pieptul meu și simțeam că mă sfârșesc. Aveam să ratez această șansă. Să fiu una dintre norocoasele alese nu mai avea cum să conteze dacă eu picam lamentabil.
      Am auzit întrebările, le-am înțeles, dar cum puteam răspunde corect? Care ar fi fost răspunsul adecvat din toate variantele pe care le aveam în minte și care păreau potrivite. Tremuram ușor, mult mai puțin însă decât vocea mea care era din ce în ce mai vibrantă și mai stinsă. “Voi încerca, am răspuns aproape șoptit. Voi face tot ce pot, dar cred că voi avea nevoie de ajutor.” Eram epuizată și aș fi dat orice ca șirul întrebărilor să se oprească. Făceam promisiuni pe care eram sigură că le voi respecta. Vedeam foarte multe situații, personaje și aș fi vrut să am un marsupiu al minții în care să le păstrez nealterate.
      Două persoane au venit lângă mine și așteptau. Le simțeam respirația în ceafă și bluzele lor largi aproape că mă atingeau. Știam ce vor și știam că vor aștepta oricât era necesar. Imploram o șansă, fără a ști dacă nu cumva erau chiar foarte bune răspunsurile mele. Probabil doar în gând ceream, pentru că buzele mele erau încleștate și nu mai ascultau să se miște. Așteptam doar. Așteptarea atârna foarte greu de umerii mei și simțeam că încep să mă încovoiesc, capul plecându-mi-se în față.
      Era cald. Râdeam cu forță când ajungea pe fruntea mea câte o suflare ușoară și zâmbetul îmi rămânea pe chip mult timp după aceea. Mă gâdila, mă răcorea, mă simțeam răsfățată. Închideam ochii și așteptam adierea, raza de iubire care se revărsa peste fruntea și peste tot trupul meu. Mă ținea în brațe, legănându-mă ușor din când în când. Eram mică, dar mă simțeam mare și învingătoare. Îmi câștigasem viața. Știam că sunt acasă acum, dar aveam să mă reîntorc peste ceva timp, nu înainte de a-i mulțumi mamei în fiecare clipă că a fost mereu cu mine. Am recunoscut-o. O voi recunoaște mereu.
      M-a ales sau am ales-o? Întâlnirea cu viața e la fel de înfricoșătoare ca întânirea cu moartea. Eram conștientă de ce mă așteapă, dar acum vroiam doar să trăiesc. Vroiam să mă bucur din nou de cântecul păsărilor, de lătratul câinilor, de joaca cu copiii, de prăjituri, de zăpadă și de Moș Crăciun. Vroiam să iubesc și de ce nu, să sufăr și să mă căiesc. Să plâng, să râd, să dansez, să alerg, să caut și să găsesc. Știam și că voi pierde uneori cărarea, dar ea va fi cu mine și-mi va lumina drumul. Ea avea să mă învețe primele lecții, iar viața, următoarele. Vedeam acum viața ca pe o floare : unii o iubesc, alții o adoră, alții o ignoră, unii se apleacă să o miroase, alții o rup, iar ea moare.
      M-am trezit. Legănatul în brațe încetase. Nu mai gânguream, de pe buzele mele ieșeau acum cuvinte clare pentru mine dar stâlcite pentru ceilalți, ca ale unui paralizat care începe să-și revină. Uitarea mă vizitase însă și își lăsase mantia grea peste sufletul meu. Pe ea n-aveam cum s-o uit. Cât cerul va exista, va fi și ea mămica mea.