To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Bogdan Cârcu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Cluj-Napoca, România și are 28 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

       Steaua lăcomiei

       Tot ce-am agonisit o viață s-a mistuit în bătaia flamelor purpurii.
Nu cred că omul ar avea vreo mare chemare în viață ori vreun destin căruia să-i fie rob fără echivoc. Calea ne-o bătătorim singuri, prin fiecare pas ce ni se scurge pe condeiul tălpilor. Nimeni nu ne poate lua pasul; poate doar să calce cu băgare de seamă pe propria potecă, judecând de departe drumul pe care ni l-am însemnat. 
      Trecuseră optsprezece veacuri de la jertfa Mântuitorului și încă vreo trei de când spada călăului lovise creștetul celei din urmă vrăjitoare. De mult căzuseră zidurile celei mai măiestre cetăți din comitat, cetatea „Klau”. Nimeni din întreg Imperiul nu s-a ostenit să zidească altele în loc, și pe bună dreptate. Piețele vuiesc de români, sași, secui, sârbi, ovrei și cine știe câte alte neamuri, toate puse într-o horă de duhuri rătăcite, nu rareori învăpăiate și certărețe din pricina unor răfuieli uitate de vreme. Îmi știu inima înlăcrimată. Poate că, nici după ce voi da ortul popii, oamenii nu vor afla că povara coroanei ce ne stăpânește e mai ostoitoare decât mica noastră ocară despre care popor e mai măreț sau care dumnezeu e mai milostiv. De-or afla, Klau n-ar mai fi rânduită drept cetate, ci punte către fratele de lângă noi.
      Sunt marele domn Goldiu, al micului Moc, satul prunciei mele. De când am deschis ochii, tata mi-a pus banul în palmă și mi-a arătat cum să țin de el. Pământurile noastre erau muncite de țărani harnici și smeriți, dar plătiți în batjocură. E limpede ca lumina zilei — să ții de galbeni înseamnă să nu-i împarți nimănui niciodată, oricât de trudite ar fi mâinile, de goale burțile, sau de curate sufletele iobagilor lipsiți de avuție. Sunt, sau mai lesne spus, îmi plăcea să-mi zic „boier”, precum străbunii mei de la miazăzi. Or, nobilimea din Klau, unde îmi neguțam roadele cu același păcat al trufiei, nu mă socotea mai mult decât un stăpân pipernicit peste o palmă de pământ. În cea dintâi zi din restul vieții mele, mi-am cunoscut mireasa, pe Sofia. Părul ei căra aur cât n-am putut strânge vreodată, iar ochii ei ținteau adânc în inima mea, dincolo de boierul ce mă încredințam a fi. Ne-am cununat într-o duminică văratecă, primind binecuvântare și de la preoți sub soare, și de la bețivani sub lună. Era ziua când cerul mi-a dăruit totul. 
      An de an, sacul cu bani dospea ca aluatul de plăcinte. Recoltele erau bogate și negustoria mea zăpăcise duhurile piețelor din cetate. Țăranii erau mai speriați de ziua de mâine și mai dornici să-și suflece mânecile pentru un gologan în buzunar. Găsisem ascunziș de seamă pentru punguța cu bani în beciul casei, sub zidurile reci de piatră ce-mi împrejmuiau merindele. Așadar, venise vremea să dau mai departe învățătura strămoșească și comoara mea pitită. 
      Zadarnică ne-a fost, însă, încercarea de a avea odrasle. Anotimpurile ne treceau pe lângă tâmple, dar mângâierea lor nu ne putea alina suspinele înecate. În timp, amărăciunea asta avea să clocotească — supărarea s-a prefăcut în deznădejde, iar mai târziu, în mânie. Socotisem că e vremea să mergem la un doftor în Klau.
      — Să-mi fie cu iertare! Niciun prunc nu va vedea pântecul ăsta, zise doftorul cu mâhnire.
      Mâhnirea trebuia să-mi fie mie călăuză. Dar, după cum am mărturisit, mânia ținea hamurile la ceasul acela târziu. Ce este mai supărător decât să nu ai prunci? Să arunci vina pe femeia ce nu ți-i poate oferi. Am luat-o pe Sofia în mijlocul cetății și i-am încredințat tot focul și pucioasa din inima mea. Să se ducă degrabă acasă în Moc, să-și strângă ce catrafuse i-or fi de trebuință, și umbră la ușa mea să nu mai facă! Plânsul ei ar fi putut dărâma zidurile cetății, dacă ar mai fi stat în picioare în vremurile acelea de iarnă. Puțin știam pe-atunci că, zidurile se ridicară mai înalte și mai solide ca niciodată înăuntrul meu. Umbra femeii cu care mi-am socotit viața și moartea, se stingea în zarea zăpezilor fumurii. Căci doar asta lasă furia în urmă: umbre, ghețuri și cenușă.
      Rămăsesem singur cuc să înnoptez la margine de Klau, într-un han cochet pe un delușor din vecini. Toată cetatea îmi stătea la picioare, acoperită de bolta cerului înstelat. Dar cui să-i fugă gândul la stele, când e oropsit de griji și păreri de rău pământești? Priveam din înălțimi spre cetate cu inima cât un purice, când am zărit-o — adevărata mânie divină. Cerurile fremătau cu neliniște. Zăpezile din depărtări roșeau ca trandafirii vara. Un petic sângeriu cutreiera zările, pictând printre stele tabloul pierzaniei. Spiritul călător de sus se preschimba repede la față, ba roșind cu neliniște, ba lucind a violet amărui. Se asemuia cu o săgeată înflăcărată de pe vremea bunului rege Mathias — aluneca prin văzduh, gata să pună capăt vreunui vrăjmaș nevinovat. În spatele arătării, nori albi și grei țeseau negurile eternului, precum firul de lână țese veșmintele unui mire plecat mult prea devreme la cele sfinte. Scânteie după scânteie, spiritul își împrăștia supărările peste ținutul nostru. Mici bucăți din flama sa coborau pe pământ, nimicind omătul adormit. Cântecul flăcărilor era nemaiauzit, de parcă o mie de oșteni ți-ar fi avut sufletul în bătaia tunului și a puștii. Oda infernală își scria versul mai departe, gonind către sătucul de unde mă trag...
      Am intrat pe uliță cu mare temere. Trăsura care m-a adus de la han scârțâia, caii gâfâiau, iar vizitiul privea cutremurat la un sfârșit de lume. Mocul își scoase toți oamenii pe la porți, dar nimeni nu avea tragerea de inimă să grăiască vreo vorbă. Simțeam privirile lor pe șira spinării, cum simți suflul rece al morții înainte de marea trecere. Pe pământul ce mi-a fost dăruit de tata, un fir gros de lână se ridică, luminat de farul lunii. Am socotit că, de aș avea vitejie să privesc în crăpătură, aș putea să văd până-n străfundurile iadului. Socoteala mea era dreaptă. Am rămas doar cu un sac de bani pitit într-o odaie singuratică și cu trupul miresei mele, neînsuflețit. Era noaptea când cerul mi-a luat totul.
      Draga mea Sofia, nu cred că omul ar avea vreo mare chemare în viață ori vreun destin căruia să-i fie rob fără echivoc. Calea ne-o bătătorim singuri, prin fiecare pas ce ni se scurge pe condeiul tălpilor. Nimeni nu ne poate lua pasul; poate doar să calce cu băgare de seamă pe propria potecă, judecând de departe drumul pe care ni l-am însemnat.
      Tot ce-am agonisit o viață s-a mistuit în bătaia flamelor purpurii.