To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ciprian Mihail Teodorescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      La mijloc de Prier în Parcul Natural Comana

      Suim pe lângă dealul galben cu rapiţă.
      Aici, la câmpie, Prierul ne pastelează orizontul în patru culori, echilibrând întregul peisaj: albastrul cerului, galbenul rapiţei, verdele crud al pădurii şi cafeniul pământului.
      Doi bărbaţi din două generaţii se află într-un ţinut care în aparenţă e tăcut.
      Un uliu se-nvârte în bucle largi, o lebădă plonjează într-un ochi de apă al Gurbanului, o maşină agricolă seamănă în Sâmbăta Mare, o Ciconia păşeşte cu grijă pe deal, apoi îşi ia zborul, simţind pericolul uman.
      Jumătatea lui Prier are momente de acalmie ce par desprinse din Rai.
      Dar de unde ştim noi cum arată Raiul?
      Cel mult ni-l imaginăm superficial, aflaţi aici, pe Valea Gurbanului.
      Bărbatul cel tânăr, aflat în cel de-al treizecilea an al vieţii, este pasionat de explorări în natură, de tot ce ţine de păduri, de arbori seculari, de urme de patrupede mari.
      Mihai cel tânăr se entuziazmează atunci când în ţărâna uscată i se profilează o urmă de mistreţ, întărită.
      Cel în vârstă este prins într-o plasă de visuri şi gânduri, înconjurată de galbenul unduitoarei rapiţe.
      Povestea lui Hemingway din „Bătrânul şi marea” este transpusă aici, pe Valea Gurbanului, sub o altă formă, într-un alt peisaj, terestru, pe un alt continent şi într-un alt context.
      „Bătrânul”, aflat în al cincilea deceniu al vieţii, joacă acum rolul de învăţător pentru mai tânărul explorator.
      Deşi în aparenţă rolurile erau de ghid-turist, realitatea mergea către o altă direcţie.
      Mihai dorea să afle cât mai mult din misteriosul Parc Natural, iar Ciprian era singura persoană de la care se puteau obţine cu uşurinţă multe cunoştinţe.
      Tânărul tocmai finalizase un master la Facultatea de Geografie din Bucureşti.
      Exploratorul cel bătrân dorea să-şi lărgească orizontul de „prieteni”, tot din aceeaşi tagmă, dar care să nu fie chinuiţi de talentul consacrării sau al celebrităţii.
      Să cauţi pe cineva mai tânăr ca tine, dar care să aibă şi nişte cunoştinţe din domeniul tău, este un lucru pe cât de benefic, pe atât de sănătos.
     Explorarea noastră de Prier continua cu expunerea verbală a tot ceea ce ne ieşea în cale şi care părea că ne interesează.
     Mihai vedea urme de animale, mai mici sau mai mari, peste tot, dar şi arbori cu ramuri contorsionate; eu vedeam floră spontană, dar nu la tot pasul.
     Intraţi în pădure, într-o poiană, am poposit pentru a ciuguli câte ceva.
      De la firul ierbii se vedeau pâlcuri de trei-fraţi-pătraţi, gingaşi şi firavi, dar foarte utili pentru sănătatea omului.
      Iar sănătatea omului e dată de modul prin care acesta acordă atenţie naturii din jurul său.
      Cărările pădurii ne erau mărginite de Steaua Bethleeemului, căreia Mihai îi tot spunea a Ierusalimului.
      Adesea reţinem ceea ce ne face nouă cea mai mare plăcere.
       Limitarea noastră este bună şi sănătoasă.
       De ce ar trebui să le ştim pe toate?
       Câţiva plopi din raza noastră vizuală activară din nou bucuria lui Mihai.
       Părea că se formează o echipă, pentru că fiecare avea cunoştinţe diferite, care ţineau de subiectul comun numit Natură.
       Urcând o culme împădurită, am ajuns la locul ascuns al bujorului sălbatec de câmpie, paeonia peregrina var.romanica.
       Florile sale erau închise acum, şi asaltate de furnici.
       Una din atracţiile Parcului Natural Comana, paeonia peregrina sau medicul zeilor care cutreieră (din vechea greacă) îşi aştepta tăcut înflorirea, ascuns printre arbuşti şi arbori.
      Existau zone ascunse, adevărate „comori” ale câmpiei din sud, pe care „bătrânul” explorator le frecventa singur sau însoţit de câte-un amic apropiat.
      Existau şi trădători, personaje pe care viaţa le oferă tuturor.
      Trădătorii sunt ca nişte dăunători ai terenurilor fertile, iar ei vin în existenţa noastră ca un hop pe care învăţăm să îl trecem.
      Căutam avid orhideele, dar ele erau acum, la mijloc de aprilie, nişte himere.
      Mai speram să le găsesc în luna mai.
      Mihai se îndepărtase, descoperind el însuşi doi stejari seculari, lăsaţi în pace de înjositoarele drujbe.
      La câţiva metri de cei doi bătrâni arbori zăcea conturul unui fost lac, pe care creşteau încet-încet, bălăriile.
      Dinspre pădure părea că adie o miasmă ordinară de leş.
      Era bălegarul de la o herghelie de cai. Ne venea să vomităm şi, ca să scăpăm de sinistrul miros, înfăşurasem tricoul în jurul nasului.
      Continuam pe la marginea pădurii, care ne însoţea cu umbra şi răcoarea ei.
       De la „Obeliscul” aflat la unul din colţurile rezervaţiei ne-am îndreptat spre lunga şi lacustra Vale a Gurbanului.
       După câteva salturi calculate, făcute pe perniţe de noroi întărit sau pe smocuri grase de iarbă, care nu erau înghiţite total de mlaştină, am ajuns în poteca de ţărână, care ne va duce, şerpuit, în satul Vlad-Ţepeş.
      Intrând într-un magazin, Mihai întrebă dacă au Coca-Cola la „temperatura camerei”, iar vânzătoarea, cu cel mai fals zâmbet din lume, ne transmise că toate băuturile sunt la aceeaşi temperatură, „a camerei”, din motive de economie de curent electric.
      Aspectul acesta nu-mi pică bine deloc, pentru că puteam fi pus în situaţia oricărui sătean care ar fi dorit să cumpere alimente perisabile, iar acestea puteau fi stricate. 
      Ce mai funcţionează bine la satele din sud?
      Poate doar manelele şi băşcălia.
      Odată ajunşi la staţia microbuzului, găsirăm zarvă mare acolo.
      Vreo patru cetăţeni „maturi” spărgeau seminţe şi beau beri, aşezaţi pe băncile prăfoase ale uliţei principale.
      Vorbeau foarte tare şi din când în când vorbele lor stridente erau acoperite de huruitul îngrozitor al unor ATV-uri care treceau în viteză, dorind să scoată în evidenţă „sărbătoarea Paştelui”.
       Ne-am aşezat cuminţi pe scaunele din curtea magazinului de unde mai cumpăram de obicei bere sau sucuri, la sfârşitul unei ture prin pădure.
      În acest spaţiu se derula un alt scenariu: copiii aflaţi în vacanţă socializau relaxaţi, creîndu-şi relaţii sau consolidându-le pe cele existente.
       Aici era scena unei alte generaţii, foarte tinere, care părea imaculată în comparaţie cu generaţia grobiană de afară, care aducea a trib de aborigeni.
      Sosi şi maxi-taxi, finalmente, şi mesajul de „La Mulţi ani”, pe care i-l dădusem prietenei mele dragi, aflate departe în Grecia, avusese ecou.
      O fericire tristă în suflet îmi făcea o aclimatizare greoaie, dificilă, la pasajul existenţial de acum, pasaj umplut cu ghiorţani care beau, sparg seminţe şi huruie ATV-uri.
      Ce paradox: pacea mea era la pădure, oriunde ar fi fost ea, şi existenţa printre oameni teribilişti şi zgomotoşi.
      Echilibrul îl găsesc în pendulul pe care îl fac între aceste două lumi.