To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Cristian Carîp participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 62 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

STICLETELE

La înmormîntarea asta, venisem din empatie. De dragul lui Coca, nouăzeci de ani, un metru cinzeci, o tijă de platină în coloana vertebrală și două platouri din argint masiv pe bufetul din sufragerie. Tuberculoză osoasă. Platourile erau moștenire de familie, Puiforcat o mie nouă sute douăzeci. Sau cam pe-acolo. Nu are copii, platourile ar putea ajunge la mine, după. Aș putea și să plătesc cimitirul timp de șapte ani, să încerc să recuperez tija. Coca este prietena mea. Mortul este soțul celei mai bune prietene ale ei, acum decedată. Sfîrșit de ianuarie, ger, zăpadă, gheață, nici eu nu aș fi mers pe străzile Bucureștilor în condițiile astea. Mă rugase să o reprezint: transmit condoleanțe, duc o floare și o iconiță mică pe care o pun în coșciug. Cimitirul Bellu. Slujba la catolic, groapa la ortodox. Capela de la ordodox era în renovare, așa că toți mergeau, în mod ecumenic, alături, la catolici. Nevastă-mea zice că nu sînt empatic, sînt prost. Gura de metrou este pentru ortodocși, vis-a-vis de intrarea principală, am traversat Piața Pieptănari de-a-n boulea, mașinile nu puteau merge repede, tramvaiele erau rare. De la intrarea principală mai sînt cîteva sute de metri, spre dreapta, pînă la catolici. Trotuarul era tot gheață, gloduri și făgașe. Cu atenție și înjurînd în gînd, m-am încadrat între zidul cimitirului și valul de zăpadă dinspre stradă. Cînd am ajuns, aveam degetele de la picioare reci. Capela era mare pentru cîtă lume se adunase, avusese dreptate Coca să mă roage să vin: fără participanți, o înmormîntare devine deprimantă. Calculasem să ajung către sfîrșitul slujbei, nu cunoșteam pe nimeni, nu aveam cu cine schimba o vorbă. Nici mortul nu mă interesa, deși purta un nume cu rezonanță în istoria locală și lăsa în urmă cinci apartamente în hipercentru,  plus șase figuri la Bellu ortodox, pe aleea centrală, cu un total de douăzeci de locuri. La intrare, pe dreapta. Calculasem bine, preotul tocmai îl deslega de legăturile lumești cu ajutorul unei foarfeci cu mîner din plastic verde. Un dascăl cădelnița. Rezulta o stratificare de mirosuri, jos parfumuri grele, sugerînd bunăstare, la mijloc, la nivelul nasurilor, un damf de naftalină, peste toate, tămîia. Prin colțuri așteptau alții, cu ochii închiși și capacul deschis. Doi, poate trei, dar erau și zone de umbră. În dreapta sicriului, o femeie în vîrstă, în negru integral, care chiar plîngea; luîndu-mă după ce-mi spusese Coca, era sora defunctului. Un pas mai în spate, un domn care ștergea la intervale regulate o lacrimă, din colțul ochiului stîng. Lacrima nu era vizibilă, ștergea preventiv; sau o fi fost doar un tic. Foarte aproape de el, altă doamnă în negru integral, cu voal. Mai tînără. Nu plîngea, nici nu se străduia să sufere. Supraveghea ansamblul cu priviri rapide, ample. În stînga, trei femei, una - singură, celelalte două – vizibil, mamă și fiică. Mama s-a întors imediat să vadă cine a intrat, adică eu. Fiica a primit un ghiont, s-a uitat și ea. Douăzeci și puțini de ani, nu urîtă. Femeia singură nu mi-a acordat nicio atenție. Am rămas aproape de ușă, eram doar delegat. Preotul îngîna, dascălul cădelnița, ca să-mi trec timpul am studiat vitraliile. Perfecte pentru toaletele publice ale Vaticanului. Mi-ar fi prins bine un B52. Trei straturi : Kahlua, Baileys, Cointreau. Grețos de dulce. Stratul olfactiv de naftalină era impur, conținea o boare de formol. La touche du chef. Mi-a tăiat pofta. Cînd a terminat preotul, a început pelerinajul. Am rămas, firește, ultimul. Am pus floarea unde am găsit un loc liber. M-am apropiat de fața albă și am transmis mesajul Cocăi. Iconița am pus-o în mînă, lîngă o alta, care era deja acolo. Făcuseră treabă bună, arăta perfect, doar un smoc de vată ieșea nițel din gură. Avea mîini frumoase, cu degete lungi și unghii cît țîța caprei. Poate de la boală. Aici, predomina formolul. Am prezentat, politicos, condoleanțe celor trei personaje principale, cu precizarea că nu erau ale mele ci ale Cocăi. Mi s-a răspuns de trei ori « Aa ! Mulțumesc.». Apoi au venit cinci gealați, au înșurubat capacul și au urcat cosciugul pe umeri. Al cincilea a luat crucea. Pe alee era curățată zăpada, totul a mers bine. Nu-mi dădusem seama, în capelă mă luase cu frig, simțeam frisoane în spate. Preotul și dascălul în față, gealatul cu crucea, sicriul. În spate, ne-am încolonat în ordine ierarhică: doamna în vîrstă ferm încadrată de ștergătorul de lacrimi și de acritura în negru saturat, care-și ridicase voalul de pe față, să vadă pe unde calcă, era totuși alunecuș mare. Apoi, doamna singură care era, și acum, singură, apoi mama și fiica. Eu, ultimul. Aș fi putut să o tai prin cimitir, știam o trecere de la catolici la ortodocși, dar mi-am zis că nu se face. Fata mi-a aruncat o privire. Scurtătura ar fi fost insuficientă pentru coșciug, a trebuit să ocolim prin stradă. Gealații au lăsat povara jos și au apucat de toarte. Popa mergea repede, cu poalele suflecate, dascălul cu cădelnița, ăl cu crucea era nefericit rău, o bălăngănea de mama focului. Noi eram privilegiați, nu căram nimic. La un moment dat, unul dintre purtători a alunecat, s-a auzit o bușitură, probabil dăduse mortu’ cu capul de cutie. Nu putea face cucui, cucuiul este un hematom periostal care nu se poate forma dacă nu circulă sîngele. La el, nu mai circula. Un bătrînel venea în sens invers pe trotuar. S-a oprit, s-a băgat cît a putut în zăpadă, și-a făcut cruce cînd a trecut preotul. „Dumnezeu să-l odihnească” cu oarecare invidie, ăsta se putea odihni, scăpase de gloțurile de gheață de pe trotuar. Intrarea la ortodox a necesitat manevre delicate, virajul trebuia negociat cu băgare de seamă. Nu-mi mai simțeam picioarele, era periculos, trebuia să simt ca să nu cad. Fata mi-a aruncat din nou o privire, dacă nu ar sta de braț cu mama, poate aș încerca o apropiere. După intrare, imediat pe dreapta. Groapa era încă în lucru. Popa s-a scandalizat. La el timpul e bani. Pămîntul bocnă, săpăm de trei ore da’uite că n-am răzbit. Neputînd să înjure, popa s-a resemnat. Gealații de la pompe funebre și-au lăsat poverile pe unde au putut și au plecat; noi am așteptat. La o vreme, popa s-a uitat la ceas, s-a uitat la groapă, a făcut semn dascălului și au luat-o la fugă pe alei, cu poalele suflecate și cădelnița-n vînt. Altă îngropăciune, pe altă alee. Aș fi plecat și eu, eram gata sloi, da’ nu se făcea. Prost. Cînd slujitorii Domnului au revenit, nasul îmi curgea limpede cristalin, cu flux regulat și începuse să amorțească. Groapa era gata, ștergătorul de lacrimi nu mai funcționa, groparii s-au grăbit să bage funiile pe sub sicriu și să-l coboare, popa abia a avut timp să-și spună lecția și cădelnițarul să cădelnițeze, cărbunii de sub tamîie se stinseseră, pînă să-i aprindă la loc mortul era la jumatea drumului, doamna în vîrsta care chiar plîngea, chiar plîngea și mai tare. A luat un bulgăraș de pămînt înghețat, că doar înghețat se găsea, l-a aruncat fără să se mai apropie de groapă, după care a venit la rînd doamna supraveghetoare. Își lăsase voalul negru la loc, în dreptul gurii apăruse promoroacă. S-a apropiat cu evlavie de buza gropii, a aruncat o ultimă privire, unul dintre gropari s-a apropiat să fie acolo în caz de, doamne ferește, alunecare, doamna s-a aplecat cu eleganță după un bulgăre de pămînt, a ridicat mîna melodramatic (văzusem gestul la Sarah Bernhardt, în Fedra) cînd să arunce, a alunecat groparul, s-a rostogolit bum peste coșciug. Surprinsă, Fedra nu a reușit să-și stăpînească gestul, a aruncat, groparul din groapă a primit bulgărele de pămînt în cap. Colegii i-au aruncat funiile. O speleotemă mi se forma în vîrful nasului. Nu eram în negru, am plecat printre gloțurile de pe aleea principală. Am simtit privirea fetei. Am traversat Piață Pieptănari de-a-n boulea pînă la gura de metrou. Nevastă-mea ar putea avea dreptate, sînt prost. 

Un sticlete trăia într-o livadă unde nu erau decît mierle. Era nefericit că nu este și el la fel cu celelalte păsări. Pînă-n ziua cînd a văzut cîte culori are și că mierlele au numai negru. Mai puțin ciocul.