To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Doina Smaranda Domide participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Sat Pârnești, comuna Săvârșin, judetul Arad, România și are 77 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Grupa 402

      Repetam anul I din cauza Chioarei, asistenta lui Murgescu la analiză matematică, botezată aşa nu atât pentru numărul mare de dioptrii pe care-l purta, cât pentru atitudinea ei tiranică şi obtuză. Ii spusese, în gura mare, să aud şi eu, profesorului la rereexaminare, că eu pot mai mult decât necăjitul de şase pe care profesorul tocmai se hotărâse să mi-l treacă în carnet. Privindu-mă pe sub ochelari, profesorul m-a admonestat:” Auzi ce zice asistenta?” auzeam cum să nu şi-o îmbogăţeam în gând cu toţi Dumnezeii. “Mă gândeam că meriţi un şase, dar sunt convins că dacă repeţi anul vei ştii mai multă matematică. Aşa că de la mine ai patru.” Pe vremea aia nu ştiam să negociez şi nici nu aveam replici scânteietoare cum l-am auzit pe Titi în anul II, când la examen îl însoţea pe Murgescu, Miledy ,( asistenta de la geometrie analitică, o tânără femeie de o frumuseţe rară).  După ce s-a foit vreo cinci minute în faţa tablei frământând creta între degete, roşu ca focul şi cu nasul în pământ a zis:”Dom’ profesor, vă rog să mă scuzaţi, dar nu pot să mă concentrez pentru că mă excită asistenta dumneavoastră!” Câteva secunde s-a făcut tăcere. Am rămas toţi cu gurile căscate, inclusiv profesorul şi fiecare din motive diferite: noi, gândindu-ne la ce e mai rău, profesorul surprins de atâta sinceritate. Ne-am revenit când profesorul a izbucnit în râs şi i-a zis “ Bine, măi! Dă carnetul!”  Aşa că iată-mă repetând anul I, după o pauză de două săptămâni în care refuzasem să vin la cursuri, simţindu-mă nedreptăţită. In fond rezolvasem, la cele trei rânduri de examene la care fusesem în toamna, cel puţin şase rânduri de bilete, câte unul pentru mine şi câte unul pentru alţii care îmi erau prin apropiere şi habar nu aveau de subiecte. Ei trecuseră, iar eu nu. Mă simţeam nedreptăţită să repet anul din cauza capriciilor Chioarei, aşa ca îi declarasem mamei că nu mă mai duc la facultate. Doar eram, la o adică, neam de negustori, aşa că mă hotărâsem să mă fac vânzătoare la aprozar. Reacţia mea tulburase liniştea familiei, aşa că s-a întrunit un adevărat consiliu, fiind chemat chiar şi tata de la Roman să mă consilieze şi să mă convingă.
      Grupa 402, unde fusesem repartizată, avea în componenţă 30 de studenţi: 24 de băieţi şi 6 fete. Tineri, dezinvolţi şi anoşti. Ii priveam cu milă gândind :” Nu ştiti voi ce vă aşteaptă!” Nu ştiu dacă Dumnezeu sau întâmplarea sau faptul că printre noi erau şi colegi cu câţiva ani mai mari, care ştiau să estimeze adevărata valoare a lucrurilor, a făcut ca de la primele acţiuni să ne comportăm ca unul. Printre disciplinele pe care eram obligaţi să le studiem erau şi cele de factură dialectică. Anul I studia materialismul dialectic. Nu lipseam de la curs, pentru că nu existau cursuri tipărite sau litografiate, dar seminariile ni se păreau de-a dreptul împovărătoare. La ce să mai facem noi dezbateri şi interpretări  când asta era muncă de activist nu de technician. Aşa că, fără să ne fi vorbit între noi, la primele seminarii am lipsit câtiva, la urmatoarele mai mulţi şi în cele din urmă nu ne-am mai dus niciunul. Asistentul, s-a plâns profesorului de lipsa noastră de respect, iar profesorul, Jean Reneau, a cărui nume după cum vedeţi se potrivea mai mult cu revoluţia franceză decât cu materialismul dialectic la care aveam să dăm examen în primul an, ne-a admonestat la curs: ”Lipsa voastră de interes este revoltătoare. Drept pentru care la examen îl voi ivita pe domnul decan să mă asiste.” Domnul decan Atanasiu, un bătrânel venerabil, mititel şi pirpiriu ca fizic, avea în rândul nostru o reputaţie covârşitoare şi îi purtam cu toţii un respect deosebit. Ne-am simţit destul de ameninţaţi de cuvintele profesorului, dar gălusca era déjà mestecată, aşa că trebuia înghiţita. Intr-adevăr, la examen în stânga profesorului stătea decanul şi în dreapta lui, asistentul. Decanul îşi aşezase scaunul  mai în spate.  Aparent era foarte atent la răspunsurile noastre, care sinceră să fiu, nu chiar străluceau, mai comenta cu profesorul înainte de fixarea notei, dădea din cap încurajator când simţea că idea expusă avea miez, dar cel mai mult ne-a cucerit faptul că atunci când simţea că nu te descurci, se rezema de speteaza scaunului, ca să iasă din raza vizuală a profesorului şi-ţi şoptea răspunsul, după care dădea aprobator din cap. Lui îi datorăm faptul ca n-am avut nici un restant la materialism dialectic. 
      În anul următor aveam cu Jean Reneau economia politică. La primă oră de curs, profesorul ne-a anunţat: “ Secţia de drumuri! Anul acesta veţi face seminariile cu mine! Pun eu şeaua pe voi!” 
      Zis şi făcut. Seminariile erau după masa, în corpul B, între două discipline de specialitate,care aveau loc în alte săli, din alte corpuri ale politehnicii şi la care nu lipseam din principiu. Ne-am prezentat la primul seminar de economie politică şi l-am aşteptat de dom’ profesor să apară. Şeful nostru de grupă, Ghiţă, un oltean, pârât cum am aflat mai târziu, cu câţiva ani mai mare decât noi, conştiincios şi silitor, s-a uitat la ceas: “Fraţilor, au trecut 10 minute. Mai stam cinci, sfertul academic, şi dacă nu apare, plecăm!” L-am aplaudat şi am început cu toţii să urmărim, unii pe furiş, alţii pe faţă, minutarele care alergau zburdalnice de la o gradaţie la alta. Dupa 15 minute fix, s-a sculat în picioare şi a decretat:” Gata! Am plecat!” şi-a luat mapa şi a ieşit pe uşa, iar noi, în şir indian şi în linişte după el, să nu deranjam celelalte seminarii sau poate numai să nu fim descoperiţi ca o tulim englezeşte. Prima săptămână aşa, a doua la fel, a treia aşiderea. La cursuri, cum v-am spus, nu lipseam, dar nici profesorul nu făcea nici o referire la lipsa noastră de activitate. După o lună a îndrăznit totuşi să ne spună în public, pe un ton moale şi conciliant:” Grupa de drumuri, dacă tot n-aveţi de gând să veniţi la seminarii, măcar spuneţi-mi şi mie, ca să nu mă duc degeaba!” Şi cu asta s-a făcut pace între noi şi ştiinţele dialectice, recunoscând fiecare dintre părti, lipsa de compatibilitate dintre scopurile urmărite.