To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Elena-Daniela Nițulescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 26 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

RONDELUL ZBORULUI

Și lupți și plângi și te ridici,
Te naști din nou doar ca să mori,
Încerci să-nveți ușor să zbori
Văzduhul sari, te doare, pici.

Stai după zbor, ucizi din frici,
Iar groapa ți-o presari cu flori
Și lupți și plângi și te ridici,
Te naști din nou doar ca să mori.

Icarus, vezi speranță-n sori
Și aripa singur ți-o frigi,
Din soare-n zbor iar te cobori,
Te naști din nou doar ca să mori
Și lupți și plângi și te ridici.


GLOSSA OMULUI

De ceru-i negru fum și nu-i senin,
Sub pleoape tu să ții doar soare!
Când sânge poartă colțul lor canin,
Zâmbind, tu linge rana care doare.

Să porți în tine flori și primăvară,
Prin lumea ce-i brăzdată doar de chin...
Salvează vara care vrea să moară,
De ceru-i negru fum și nu-i senin.

Când ploaia râde și pe toți îi scaldă
Și frânge aripi care stau să zboare,
Să n-asculți tu chemarea ei cea caldă,
Sub pleoape tu să-ți ții doar soare.

De lupta-ți pare grea și ești înfrânt,
Nu te-arunca-ntr-al omului venin!
Armă să-ți fie doar al milei cânt,
Când sânge poartă colțul lor canin.

Stai la pământ, dar aripa îți coase
Și pune viață unde ți-au pus ei sare,
Iar când durerii nu găsești foloase,
Zâmbind, tu linge rana care doare.


SLOVĂ APOCALIPTICĂ

Cum să scrie poezie sufletele amorțite,
Când le-ați pus tăcerea firii sub zgomot de sulițe?
Și-ați schimbat tremurul vieții ce răsare din pământ,
În miros de armă albă și război și cald mormânt.

Le-ați luat floarea din câmpie și-ați turnat pe ea cimentul,
Cel ce-ncarcă buzunarul, dar golește sentimentul...
Și le cereți poezie (fără floare) celor care,
Își au inima plantată sub grădina care moare.

Ați dat jos cuibul de barză și-ați ucis cântecul mierlei,
Case-ați construit pe ape, scoica ați furat-o perlei...
Iar poetul ce să scrie? Totul e un parastas...
De zgomot fără simțire și de păsări fără glas.

Cin’ să știe cum să scoată vers curat din ce-i în jur?
Când și cerul cel albastru l-ați pictat în negru fum,
Iar pe sfinți i-ați alungat, în solemnul jurământ;
C-o să crească din căldură, strop de ploaie pe pământ.

Nu vi-i scârbă? Nu vi-i teamă că sfârșitul ce-l sculptați,
Nu-i în Biblie, ci zace, în al vostru suflel gol?
Căci ați luat dreptul a scrie din inima tuturor.

Muza zace muribundă... Fără amor, cântec, e-nfrântă.
N-aveți teamă de secunda când pasărea nu mai cântă?
N-aveți teamă de trezirea condeielor din sicrie
Și de ziua-n care, iarăși, toți poeții o să scrie?