To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ioana-Alexandra Popa participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Iași, România și are 29 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Rețeta unei Inimi Frânte

Se ia o bucată de carne fragedă,
se presară cu speranță și dor, 
apoi se înjunghie prelung
și se taie din piept.
Se bătătorește bine sub tălpi
(tălpile celui drag)
și se lasă să zacă
însângerată,
sub cerul înstelat.

Se ia și se leagă strâns.
Se biciuiește cadențat.
Se blestemă, se scuipă.
Se târăște prin mocirlă.
Se izbește de stânci.
Se sfârtecă între dinți și unghii.
Se aruncă în înaltul cerului.

La final, se ridică de jos,
se scutură de țărână,
se bandajează,
se iartă și se dezmiardă,
și se coase la loc în piept.
...
E mai mult loc acum
în cutia toracică.
 

(ne)ființă și-o Dorință

Încleșta-m-aș în putreziciunea
cărnii tale cangrenate,
iar ochii-ți negri ca tăciunea
arde-mi-ar sângele în noapte!

Cuprinde-m-ai c-un braț mistuitor.
Iubește-mă! Și-afla-vei veșnicia.
Căci îți port un străvechi și crâncen dor
care-ntregește, iar și iar, nimicnicia.

Vreau să trăiesc o moarte doar cu tine.
Sărută-mă și fură-mi răsuflarea.
Zdrobește-mi inima (ce nu-mi mai aparține);
cunoaște-vom, îmbrățișați, uitarea.

Viermi s-or înfrupta cu lăcomie
din decorul care ne-a descompus,
Iar noi, înnăbușiți în negura pustie,
fi-vom un tot în cel mai sângeriu apus! 


Palatul memoriei

În vacarmul ființei mele,
amintiri de toate formele, intensitățile și vârstele
glăsuiesc de-a valma
și nu mai știu ce e al meu
sau împrumutat – 
fie de la alte minți,
fie de la alte “eu”, din alte vieți,
dimensiuni,
universuri,
sau dintr-o conștiință colectivă.

Sunt amintiri care
îmi vânează somnul 
și îmi invadează visele.
Mi le infectează de-o așa manieră, încât
rezultatul contopirii lor, 
fie el bun sau rău,
e la fel de dureros dimineața...
Sunt amintiri care nu se lasă uitate,
oricât le-aș îngropa 
în distrageri și închipuiri.
Viclene și jucăușe,
nu fac zgomot când evadează,
ci se strecoară-ncet,
prin gaura cheii, pe sub ușă,
sau chiar trec prin pereți
(numai ca să-mi arate că sunt de neoprit)
și mă pomenesc că-mi răsar în cale
tocmai când eram convinsă
că nu ne vom mai întâlni, 
Sunt amintiri care deschid uși
firesc și fără șiretlicuri,
când simt familiaritate.
Ceva neștiut din mine 
mă îngheață,
preț de câteva clipe,
la impactul cu ceea ce
pare să fi fost deja acolo
de la începutul timpurilor.
Și-atunci nu mă mai pot împotrivi,
ci las ambrozia nostalgiei 
să mă-mbete
până la o detașare deplină,
într-o transă din care 
n-aș vrea să mă mai desprind.
Și oare de unde cunosc ceva 
ce nu am întâlnit niciodată?
Sunt amintiri prea mari pentru camerele lor
și își amputează puțin câte puțin din ele
ca să-ncapă.
Le bănuiesc de nesinceritate,
fiindcă ele, din dorința de a-mi face pe plac,
își pierd din autenticitate.
Dar ce e mai plăcut decât 
ceea ce vrem să credem?
Adevărul. Ar trebui să fie adevărul...
Și se tânguiesc și mă imploră să le iau
la suprafață,
dar eu le tratez cu răceala cuvenită
unui palat din marmură,
în care a ajuns 
să îmi fie teamă să mai pășesc.
Pentru că știu cât mă consumă
înfruntarea devenită confruntare.
Sunt amintiri pe care 
nu vreau să le privesc în ochi
fiindcă focul lor mă arde,
iar lacrimile îmi picură-n inimă
și-o desfac în bucăți
pe care niciodată nu știu
cum să le mai potrivesc la loc;
(e un puzzle fără instrucțiuni
și multe piese au alunecat
pe sub noptieră, pe sub pat,
sau chiar afară din această lume).
Sunt amintiri pe care le invoc
fără să îmi dau seama,
și amintiri pe care voit le chem,
deși știu că nu-mi fac bine,
pentru ca mai apoi să nu mai pot scăpa de ele;
amintiri care adulmecă 
vulnerabilitatea din singurătate.
Sunt amintiri atât de dulci, încât
le-aș mai ține un pic.
Dar ele îmi dau drumul repede la mână,
de parcă se grăbesc să fie uitate.
Iar eu rămân doar cu
amintirea unei amintiri...
Sunt amintiri de care 
m-am înstrăinat atât de mult, 
încât nu mai par ale mele; 
sunt doar niște siluete de pe-un țărm îndepărtat 
pe care nu mai pot naufragia niciodată.
Și nu pot decât să levitez în juru-i, 
precum un pescăruș fără direcție 
sau timp.

Apar amintiri noi și mă tem
că sosirea lor presupune
dispariția celor vechi.
Și nu e chestiune de spațiu,
ci de prioritate.
Unde să le mai așez?
Toate vor să revendice același lucru – 
Permanență.
Căci cine vrea să fie uitat?

Dar palatul memoriei mele
E construit pe marginea unei genuni,
în care timpul mi le duce cu de-a sila...
Și oare ce rămâne după moarte?