To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ioana Bălan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 38 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Borcanul cu magiun

        Totul a plecat de la o felie de pâine uscată și un borcan cu magiun.
        Tanti Saveta rupe felia pe din două și scutură firimiturile cu băgare de seamă. În câteva momente fața de masă se înfățișează din nou curată, atât cât se poate de curată, căci în continuare se zărește mozaicul de pete, dar și găurile, cu marginile lor scrobite de flăcări, ca niște bănuți negricioși. Lui Ilan îi alunecă privirea mai jos, înspre tiv, de unde chiar el a sfâșiat săptămânile trecute o bucată de material. Acolo se zărește o dâră, la originile ei carmin însă acum maron închis, și Ilan scutură din cap și se sprijină cu coatele pe masă, încercând să alunge cât mai degrabă norul cu care imaginația se îndărătnicește să-i umbrească cel mai important eveniment al zilei: masa cu tanti Saveta. Nimic nu-l face mai fericit, chiar dacă bătrâna nu se catadicsește să mai spună mare lucru și trebuie să-i scoată cuvintele cu cleștele. Doar mâncarea pare să îi dezlege limba.
	– Ce ți-am zis? îl mustră Saveta, privindu-l cu ochiul încă bun, neafectat de cataractă. 
	– Așa e, tanti, coatele n-au ce căuta pe masa. Nu se cade. Nici măcar astăzi nu se cade, răspunde el și, după ce își corectează poziția, izbucnește într-un râs fermecător.
	Saveta râde și ea, etalându-și gingiile nostime, lipsite de dantură și cufundă pâinea în magiun.
	– E bun! exclamă ea, molfăind cu poftă. Doctorii au zis că eu n-am voie dulce. Am diabet.
	Ilan o privește cu un licăr de amuzament și se apleacă peste masă, către jumătatea lui de felie.
	Lumina becului care se bălăbănește ori de câte ori se aude o bubuitură e destul de slabă, dar Ilan dibuie imediat florile verzui de mucegai. În trecut o astfel de priveliște l-ar fi îngrețoșat cu siguranță, însă acum nici că-i mai pasă. Mușcă din pâine și lasă firimiturile să se împrăștie pe halat și pe barbă. Nu se obosește să se curețe. Nu are de ce. În schimb, se uită la Saveta cu ochii lui bolnavi și istoviți.
	– Îmi zici când vrei să-ți dau magiunului, zice ea printre plescăituri.
	– Dă-mi-l, răspunde el și întinde o mână tremurândă spre borcan.
	Era o dimineață mohorâtă de martie când s-au pornit bombardamentele. Ilan a sărit din pat, a aruncat pe el la nimereală un halat și o pereche de papuci de casă și a părăsit numaidecât apartamentul. Nu a apucat să ajungă până jos. Se afla pe scări, între etajele doi și trei, când urechile au început să-i sângereze, iar pământul să i se clatine sub tălpi. L-a cuprins numaidecât întunericul, ca și cum s-ar fi cufundat într-un lac fără de fund, și nu s-a mai deșteptat decât pe la amiază, când lumina dădea semne că se stinge. Tușind, gemând din pricina durerii care-i spinteca piciorul stâng ca o lamă de cuțit, s-a târât de sub dărâmături și a strigat după ajutor. Vocea lui părea însă că răsună de la poalele unui munte, ca un ecou îndepărtat. A scuturat din cap, încercând în zadar să își desfunde urechile și ochii i-au alunecat întâmplător către dreapta, acolo unde, sub o grindă de beton zăcea trupul fetiței. Doar o secundă a zăbovit cu privirea la pata aceea stacojie, care devora spatele gecii galbene, de fâș, ca o hidoasă floare carnivoră și, pe neașteptate, un strigăt sonor, de oroare și indignare i-a scuturat trupul ca un spasm.
        Abia atunci l-a auzit Anastasia.
	Din tot ce s-a petrecut în continuare își mai amintește doar frânturi: targa, molozul, împușcăturile, urletele, huruitul apăsat al tancurilor, mirosul de stârv, de ars, de sânge și ușa de la buncăr, grea ca lespedea unui mormânt. Și își mai amintește că fata l-a strâns de mână, a inspirat adânc și, printr-o mișcare bruscă, i-a împins osul la loc și a fixat atela în jurul tibiei. Ilan a simțit durerea devorându-i creierul și, fără să mai poată să se controleze, și-a golit plămânii printr-un urlet. După câteva minute de răcnit și zvârcolit, s-a prăbușit epuizat pe rogojina îmbâcsită de moloz și sudoare. Tot atunci a dat cu ochii de cei doi bărbați, tata și fiu, ambii cu chipurile sure, posomorâte, și de tanti Saveta, care se învârtea ca un titirez în capotul ei roșu de molton, curățând podelele cu o mătură improvizată din crengi. După ce a terminat cu măturatul, bătrâna s-a apucat să frece cu o cârpă dușumeaua și scaunele de plastic. La sfârșit a scuturat fața de masă și, ca să mascheze găurile provenite de la flacăra de lumânăre, a așezat deasupra un mileu și o vază cu flori artificiale.
 	– Gata, mamaie! E curat acum, i-a vorbit Anastasia cu blândețe bunicii ei.
	– Era dezordine, a bolborosit Saveta și și-a șters cu mâneca sudoarea de pe frunte.
	Bătrâna a mai dereticat o perioadă, aranjând scaunele și masa, și Ilan a început să se gândească că buncărul, așa cum îl dichisise Saveta, îi amintea de o femeie urâtă, trecută de prima tinerețe, care încerca cu disperare, apelând la podoabe și spoială, să creeze o iluzie a frumuseții. Totuși, se bucura să se afle într-un astfel de loc. Aici măcar era în siguranță.
         Piciorul i s-a vindecat cu timpul totuși nu cât să se poată bizui pe el și să se deplaseze fără baston. Îl mâhnea și că explozia îl lăsase cu un huruit sâcâitor în urechi, din pricina căruia nu înțelegea întotdeauna tot ce i se spune. Era limpede că nici în cel mai optimist scenariu nu izbutea să întrezărească posibilitatea ca la un moment dat să părăsească buncărul și să îi însoțească pe Anastasia și pe bărbați la căutările lor săptămânale de mâncare, haine sau medicamente. 
         Însă totul avea să se schimbe într-o după-amiază de iulie. 
         Tocmai picase curentul și Saveta aprinsese lumânările, când Anastasia a dat buzna pe ușă ținându-se cu mâinile de burtă. Printre degete i se scurgea un șiroi roșu închis.
         – I-au ciuruit! Am încercat să îi ajut, dar..., a spus ea cu durere în glas și a bufnit-o plânsul.
         Savetei i-a trebuit parcă un secol să-i răspundă. 
         – Așază-te aici, fetiță, i-a zis ea cu vocea foarte calmă și i-a făcut semn către rogojină.
         S-a întins pe spate și bătrâna, după ce a examinat-o, palpând cu delicatețe marginile rănii din care șuvoiul curgea fără contenire, a cerut un pansament. Cu mâinile murdare de sânge, Ilan a rupt o fâșie din fața de masă și i-a înmânat-o bătrânei, care deja se apucase să oblojească rana. Fata, pe vremuri rumenă în obraji ca un măr copt, devenise albă, ca o coală de hârtie.
        – Nu-i așa de rău. O să te faci bine! a încurajat-o Ilan, etalând un zâmbet mincinos.
         Fata i-a răspuns cu un surâs, însă a spus nimic. Începuse, în schimb, să horcăie și respirația îi mirosea a sânge și pământ. Două ore mai târziu își dădea ultima suflare.
         A doua zi i-au târât trupul afară, unde Ilan nu mai fusese de când aterizase în buncăr. Orașul se schimbase mult; devenise un cimitir cu lespezi enorme – fațade sau acoperișuri de bloc – pe post de pietre funerare, iar tancurile, ca niște viermi metalici pe șenile, se târau printre dărâmături și se înfruptau din stârvurile clădirilor de altă dată. Pe Saveta însă, nici că o interesau ruinele. Femeia își concentra atenția asupra nepoatei ei, căreia îi așezase brațele pe piept și pe frunte o coroniță din flori artificiale, împletită peste noapte la lumina lumânării. Nu a vărsat lacrimi, era însă evident că plângea în ea, sufocată de durere, blestemându-l fără contenire pe cel care apăsase pe trăgaci, cauzând moartea Anastasiei, cât și pe Dumnezeu, care îngăduise asta.
           Saveta a terminat de mâncat și își linge degetele. Ilan a luat doar o înghițitură și a ridicat suprins din sprâncene. Gustul nu era în totalitate rău; dulceața îi gâdila cerul gurii într-un mod plăcut.
          – Mă duc în dormitor, zice ea arătând cu degetul spre rogojină. Parcă mă ia ceva de la stomac.
          – Vrei să vin lângă mata? răspunde Ilan și mai ia o îmbucătură.
          Saveta scutură din cap, se ridică și ocolește masa, sprijinindu-se în baston la fiecare pas. Îl îmbrățișează și prin capotul de molton Ilan simte un iz neplăcut, de sudoare și urină. Dar nu zice nimic – el probabil că miroase mai rău – și își încolăcește brațele în jurul trupului ei împuținat de bătrânețe și înfometare. Femeia se deplasează până la rogojină, unde se oprește și, cu mișcări greoaie, de om bătrân, se trântește pe o parte. Ilan a dat gata restul de magiun și, țopăind într-un picior, se îndreaptă și el către „dormitor”. Se așază pe spate, cu capul întors spre Saveta, care încă se zguduie din pricina spasmelor. După o vreme nu mai mișcă și îl năpădește ușurarea. Nu durase mult. 
            Se aude o bubuitură puternică și becul agățat de tavan se bălăngăne în toate părțile, ca un apucat. Fascicolul luminos se izbește când de tencuiala umflată de umezeală, când de podeaua curată ca lacrima – Saveta măturase în ajun –, când de piciorul mesei, unde se află farfurioara cu otravă. Ilan se temuse că nu avea să ajungă pentru amândoi, dar mai rămăsese jumătate. Păcat doar că se terminase magiunul. Un junghi dureros îi spintecă stomacul și, în pofida agoniei, își dă seama că nu e mai deloc înspăimântat. De fapt, se simte oarecum amuzat. După ce începuse războiului și văzuse la televizor trupurile stivuite unele peste altele, ca o grămadă de lemne, aniticipase că moartea avea să se coboare dintr-un tanc, purtând pe brațe un AK-47. Se înșelase. Până la urmă…
         Totul a plecat de la o felie de pâine uscată și un borcan cu magiun.